Discursul lui Alexandru Gica* la lansarea cărții Aromânii: pretutindeni, nicăieri:
Aș vrea să încep prin a felicita editura Cartier. Ea are o constantă în activitatea ei, reușește să tipărească lucrări contra curentului și când spun asta o spun cu admirație. Acum ceva vreme a publicat Iluzia anticomunismului, o carte foarte contra curentului. Nu discut aici despre valoarea ei, ci despre gestul în sine de a putea purta o discuție pe teme care aparent sunt de neatins. În continuarea acestei atitudini eu cred că editura Cartier a făcut un act de curaj tipărind acesta carte, pentru ca e o carte cum nu s-a mai scris în lumea româneasca despre aromâni. Desigur, exista la noi o grămadă de cărți despre aromâni, deseori serioase, prudente, tehnice, însa cele mai multe dintre ele se rezuma la un fapt : la faptul ca aromânii sunt români și cam asta-i tot.
Din acest motiv era nevoie de cu totul altceva, de o carte care să scoată în evidență nuanțele, să fie calmă, echilibrată, ceea ce cartea lui Nicolas reușește să și fie. Există, cred, un anumit contrast: pe Nicolas îl știu demult timp și el are vână de militant, este fascinant pentru mine cum a reușit în carte sa nu fie militant, sa fie foarte obiectiv, chiar rece uneori, și să reușească sa analizeze inclusiv părerile care-i sunt dragi lui, sa le analizeze cu simț critic. Şi cred că asta e marele atu al cărții, acela ca e o carte cu foarte mult simț critic.
Interesant este că, deși în România atitudinea de tip deconstructivist, deci critica, de reevaluare a ceea ce s-a scris despre istoria româneasca, a existat – și curentul ăsta e ilustrat cel mai bine de domnul Lucian Boia -, în mod surprinzător, nimeni nu a analizat critic subiectul aromânilor în istoriografia româneasca. Avem deci de a face cu o deschidere de drum, și repet, încă o data, meritul e cu atât mai mare, după părerea mea, cu cât cartea vine din partea unui militant. Se vede foarte puțin, e ca o marcă, o tușe, așa cum pictorii demult scriau într-un colț al picturii numele, așa, foarte discret, există o tușe undeva pe carte care spune despre lumea din care provine Nicolas, o sa vedeți acolo titlul, titlul e scris și în aromâna, felul în care e scris titlul, pentru cine e bine inițiat în lumea aromâna, își dă seama repede în ce « tabără » este Nicolas.
Aș vrea sa spun câteva cuvinte despre lumea din care provine Nicolas, din Moloviște ; în carte, o sa vedeți, e scos în evidență ceva ce aromânii au dus chiar la extremă, un anume geniu al subdiviziunii. Noi nu numai că știm să scoatem în evidență specificitatea, dar și subdiviziunea. Mătușa ta, Marieta, pe care am cunoscut-o și eu, când o întrebai ceva, un cuvânt, spunea întotdeauna : « Ei, noi la Moloviște spunem așa… » Deci nu este vorba numai de aromâni, nu, este vorba de patrie, de loc. Patria pentru aromâni, în general, e locul de proveniență, și anume hoara, comuna, sau cãsãbãlu, orașul. Pentru Nicolas, Moloviște ăsta este punctul de origine. De acolo s-a răspândit familia la Sofia și la Belgrad, e vorba despre mai multe ramuri ale familiei. În familie au existat doctori, au existat diplomați și, o întâmplare oarecum ieșită din comun, tatăl lui a decis, poate în mod inconștient, să nu-l învețe aromâna. Scrii despre asta în carte, nu explici de ce a făcut-o, de ce a decis în mod voluntar să nu-ți transmită aromâna. Cred ca tu prin cartea asta reiei firul cumva, adică te reapropii de lumea aromâna într-un fel aparent obiectiv, dar cald și emotiv în fond.
Trebuie să-ți mulțumim și cred că cel mai bun omagiu pe care l-ar putea aduce lumea aromâna, dar pe care nu cred ca e în stare să-l facă deocamdată, este să privească în carte și lucrurile critice la adresa mișcărilor recente din lumea aromână. Şi spun asta, eu făcând parte din acea lume. Nicolas, deși este parte din mișcarea de redeșteptare aromâna, este capabil să vorbească critic despre ea. Cred că cel mai bun omagiu pentru autor ar fi să fim în stare să interiorizăm criticile și să le simțim îndreptățirea. Este întrucâtva singura noastră șansă. Despre meritele cărții o să vorbesc foarte puțin, cel mai bine e să o citiți. O să găsiți acolo în primul rând informații și asta e foarte bine, în al doilea rând veți găsi și altceva, o abordare antropologică a problemei aromâne și eu cred că asta e marele merit al cărții și o sa vedeți acolo scoase în evidență flexibilitatea, mobilitatea.
Bun, cred ca o sa închid cu o chestiune, exista mulți compatrioți de ai mei care se gândesc la o rezolvare naționala a problemei aromâne. După părerea mea e o greşeală imensă pentru că avem noroc, noi, aromânii, că am scăpat de beleaua asta numită „națiune”.
Cum poți să faci o națiune dintr-o lume arhipelag? Asta citesc eu printre rânduri și cred că în loc sa ne simțim inferiori, cum se simt mulți dintre compatrioții noștri, nu știu, ar trebui să ne simțim bine că am trăit într-un alt fel istoria, într-un fel mai profund și mai adânc.
Mulțumesc, Nicolas, pentru ce ai făcut pentru noi.
*Matematician, profesor la universitatea din București ; A. Gica a fost ales președinte al Asociației culturale aromâne din București pentru anul 2012.
Vineri, 23 noiembrie, Târgul de Carte Gaudeamus, București.
Nic Arsa
Arhipelagul aromânesc arată prin persistența sa perenă, poate mai mult decât orișice, orișicare și/sau orișicine, că de fapt, noi nu suntem “urmașii Romei,” ci că noi “ne numim români, dar țara se numește Dacia,” ca să-l parafrazez (liber) pe istoricul Gheorghe D. Iscru.
Gheorghe Erizanu
@Nic Arsa: Probabil, englezii sunt urmașii Romei. Mai mult ca noi.
Izabela Papazicu
“cele mai multe dintre ele se rezuma la un fapt : la faptul ca aromânii sunt români și cam asta-i tot.”
Problema este exact cea contrara: ca se incearca demolarea acestui adevar dovedit stiintific si fabricarea unei false identitati pentru aromani. Iar daca dl Trifon pune umarul la aceasta, atunci cartea sa este un mare si definitiv zero barat.
Gheorghe Erizanu
@Izabela Papazicu: Aceste afirmații au nevoie, totuși, de un efor de lectură. A cărții lui Trifon.