Reașezarea cărților pe rafturi noi după o mutare este un exercițiu lent, lung și dureros. Persistă o mare dorință de a lăsa totul în cutii și de a cumpăra încă o dată și treptat cele câteva cărți de care ai cu adevărat nevoie. Mai ales când ai, ca mine, douăzeci și cinci de mii de cărți și când acele cutii nu au pe ele nicio mențiune în ceea ce privește conținutul lor. Graba, lenea și mai ales descurajarea care mi-au însoțit recenta mutare de pe malul Senei spre Bois de Boulogne m-au împiedicat să scriu ceva pe aceste cutii blestemate, umplute cu o viteză impresionantă de lucrătorii care organizau mișcarea. Acum stau stivuite în garajul meu, interzicând prezența oricărei mașini timp de câțiva ani. De săptămâna trecută, bodogănind și spetindu-mă, le deschid fără tragere de inimă, în ritm de două-trei pe zi, știind foarte bine că nu le voi da niciodată de capăt. De ce să am atâtea cărți când mi-ar fi de ajuns doar câteva sute?
Acest exercițiu ingrat poate totuși rezerva momente de adevărată fericire. De exemplu, să fii surprins că ai în posesie cutare sau cutare publicație rară; să regăsești o carte pe care o credeai împrumutată sau pierdută; să descoperi între paginile alteia importante notițe, o veche scrisoare de dragoste niciodată trimisă, două-trei bancnote care nu mai sunt în uz, chiar și orare de tren către Italia sau o rețetă de gătit iepurele de câmp à la royale. E cam ceea ce pățesc astăzi reordonând cărțile care au aparținut tatălui meu. El avea mania de a pune în cărțile sale scrisori, ciorne, fotografii. Găsesc astfel manuscrisul unui proiect de articol intitulat „Suprarealismul și perioada postbelică”. Mai descopăr scrisori de la Aragon, Eluard, Benjamin Péret, Léo Malet, fotografii de Man Ray, desene de Yves Tanguy. Și, bucuria bucuriilor, în această cutie care este o adevărată peșteră a lui Ali Baba, mâna mea dă din nou de o lucrare deosebit de scumpă orgoliului meu, deoarece a fost prima carte ce mi-a fost oferită vreodată: Arcane 17 de André Breton, apărută în 1947.
La drept vorbind, volumul i-a fost oferit tatălui meu, Henri Pastoureau, prieten și complice al lui André Breton în ale suprarealismului, dar dedicația îmi este pe deplin destinată. A fost scrisă chiar în ziua în care m-am născut, 17 iunie 1947. Breton știa că mama era gata-gata să nască, dar el nu știa – ca și părinții mei, de altfel – sexul copilului pe cale de a veni pe lume. Cu cerneală verde, cu scrisul lui normand mărunt și atent aplicat, a caligrafiat, deci, pe prima pagină a cărții care tocmai apăruse, această propoziție asexuată, dar premonitorie: „Pentru copilașul cu siguranță foarte frumos”. Acest copilaș am fost chiar eu, născut câteva ore mai târziu. Și Breton a avut dreptate: eram – și mai sunt încă – extrem de chipeș. Știa asta înainte de a mă naște, pentru că era un prezicător remarcabil, mai ales când era vorba de poezie și frumusețe. Sigur, Arcane 17 e departe de a fi cea mai bună carte a sa: în această operă un loc important îl ocupă deja deriva ezoterizantă care va cangrena treptat suprarealismul (cel puțin asta era părerea tatălui meu). Dar această carte are inserată pe foaia de titlu data și luna in care am văzut lumina zilei, iar dedicația cu cerneala verde de pe exemplarul destinat mie poate că a făcut din aceasta culoare preferata mea.
De când mă țin minte, chiar mi-a plăcut verdele, fără să pot spune de ce. Era și culoarea preferată a lui André Breton, primul meu profesor de desen, care aproape întotdeauna scria, desena și picta în verde. Atunci când venea pe mușuroiul Montmartre la noi la masă, lucru care se întâmpla frecvent, îmi arăta cum să transform un simplu cartof într-un instrument de pictură: tot ce trebuia să faci era să-l tai în jumătate și să pui pe una dintre fețe puțină vopsea pe bază de apă, apoi să-l aplici cu delicatețe pe foaia de hârtie, ca pe un fel de ștampilă; repetând operația de mai multe ori și variind gesturile, locațiile și culorile, obțineam felurite desene semi-figurative în acuarelă. Îmi amintesc că, în acest exercițiu, Breton căuta figuri în formă de pește, dar mă lăsa pe mine să decid asupra culorilor lor. Am păstrat câteva dintre aceste creații la patru mâini, obținute cu o jumătate de cartof, puțină apă și o cutie de vopsele pentru copii.
În mod bizar, pe mai multe dintre aceste „desene-ștampile”, alături de albastrul și verdele pe care le alesesem eu, se vede asociat și puțin violet, fără îndoială un adaos al lui Breton care vedea în această culoare o culoare „a misterului și a iubirii care va veni”. Mai târziu, tatăl meu mi-a arătat stema pe care în 1950 pictorul Marcel Jean o crease pentru grupul suprarealist din Paris, adunat în fiecare seară în jurul lui Breton, la celebra cafenea din piața Blanche. Această stemă asocia verdele și violetul: fasciat-ondulat, de purpură și verde. Desenul nu era prea elegant, dar scutul era înconjurat de o deviză înveselitoare, scrisă cu caractere capitale, deviza grupului suprarealist, adoptată pare-se cu mult timp în urmă, poate încă din 1934: BENJAMIN PÉRET NU FACE DECÂT O BAIE PE AN.
(septembrie 2014)
Traducere din limba franceză de Silviu Andrieș-Tabac
Michel Pastoureau, Une couleur ne vient jamais seule. Journal chromatique, 2012-2016, Paris: Éditions du Seuil, 2017.