Aromânii din România sunt priviți, de Traian Sandu, un istoric francez de origine română, nu ca un fel de super-români, ci ca nişte membrii ai unei minorități uşor de identificat dar greu de categorisit.
Aromânii din Cadrilater şi fascismul românesc
« Un livre essentiel sur une histoire méconnue », indică textul de prezentare, compus desigur de editor, al cărții lui Traian Sandu (TS) apărută în aprilie 2014 la Perrin1. Asemenea calificative sunt desigur exagerate : bibliografia franceza pe această temă e bogată iar mesajul cărții semnalat tot de editor – « moştenirea şi memoria acestei ideologii [a Gărzii de Fier] au marcat atât național-comunismpul lui Ceauşescu cât şi populismul românesc din zilele noastre » – nu e novator. Cartea prezintă însă un dublu avantaj. Pe de o parte, TS evită aluzile şi sentințele moralizatoare menite să înfiereze Legiunea, cum e cazul deseori în Occident, sau să justifice « manifestările extremiste » ale Legiunii cum o fac mulți, inclusiv printre istorici, în România postcomunistă. Pe de altă parte, în reconstituirea propusă, TS foloseşte sistematic arhivele, mai ales ale Direcției generale ale poliției din perioada 1927-1941, cele ale Legiunii au dispărut fiind în bună parte distruse. Scrisă azi, cartea aplică în mai multe rânduri diferitele metode de analiză critică recente privind fascismul fără însă, după părea mea cel puțin, să aducă o explicație convingătoare originalității ideologiei legionare şi dinamicii în care ea s-a înscris. Personal, ceea ce m-a frapat întotdeauna este faptul că această ideologie politică criminală a fost cam singura contribuție originală românească pe plan doctrinar.
Poziția aromânilor în mişcarea legionară aşa cum reiese din carte şi felul în care este interpretată de TS mi s-au părut interesant de relevat. Cinci dintre ei sunt pomeniți, şi anume : Constantin Papanace, subsecretar de stat la finanțe în guvernul legionar, principalul interlocutor al ambasadorului lui Hitler la Bucureşti în momentele critice care va juca un rol important în exil, este cel mai des citat. El e descris ca un « reprezentant al minorității aromâne, atât de necesară datorită fondurilor pe care le punea la dispoziție şi a rețelelor de « hommes de main » impregnați de obiceiurile clanice din Balcani » (p. 256).
« Aromânul » Ion Caratănase, citat o singură data, « vicepreşedinte al Uniunii naționale a studenților creştini români din octombrie 1935… comandant legionar activ în organizația centrală a partidului Totul pentru țară », care a coordonat asasinarea lui Mihai Stelescu, concurentul lui Codreanu, în iulie 1936, la Spitalul Brâncovenesc unde acesta era internat au participat la acțiunea punitivă a « Decemvirilor » (p. 118).
Mai faimoşi decât precedentul sunt Ion Caranica şi Dumitru (Doru) Belimace, « care aparțineau comunității macedoromâne » (p. 91) complici ai asasinului primului ministru Ion Gheorghe Duca pe 29 decembrie 1933, cunoscuți sub numele « Nicador », care vor fi asasinați la rândul lor de statul român în noiembrie 1938.
Sterie Ciumeti este al cincelea « macedoromân” citat, “victimă a represiunii arbitrare exercitate contra legionarilor” (p. 92).
Dacă numai cinci aromâni sunt citați, prezența lor colectiva în mişcarea legionară este des sublinată de TS şi de sursele administrative citate. O notă din arhivele poliției (aprilie 1939) sublinia importanța « muncitorilor şi a macedoromânilor ca trupe de şoc” (p. 308). “Anumiți membrii ai acestei componente, scrie TS în legătură cu aromânii, au putut fi folosiți în garda personală a lui Codreanu când acesta se simțea amenințat, ca şi în cadrul radicalizării congresului studențesc de la Târgu Mureş, sau folosiți ca o adevărată miliție paralelă în vederea alegerilor din 1937. Până la apariția altor componente, precum Corpul legionar muncitoresc, înființat în 1936, grupul macedoromân Andrei Saguna a fost, după cuvintele lui Codreanu, “prima organizație legionară din țară” (p. 310).
Această prezență colectivă, greu de cuantificat, este în parte la originea supraevaluării rolului lor, supraevaluare care va da loc la tot felul de exagerări după ce legiunea nu va mai juca un rol politic central, conducerea ei fiind neutralizată de Antonescu şi oamenii lui, în perioada de represiune care urmeză aşa zisei rebeliuni din ianuarie 1941 şi după venirea comunistilor la putere. Legenda privind legionarismul eroic atribuit aromânilor « în general » datează mai ales din această perioadă. Ea poate fi parțial explicată prin faptul că exista la aromânii care au aderat la cauza legionară o tendința mai pronunțată poate ca la alți foşti legionari, de a nu se dezice, tendință interpretată în memoria colectivă drept o dovadă de demnitate, dar care poate fi considerată şi ca o formă de încăpăținare prostească. Intr-un fel, şi TS pare să fi fost influențat de această “reputație” a aromânilor. In viziunea asupra legionarismului pe care o propune, TS acordă o importanță deosebită atracției pentru Legiune în rândurile muncitorimii şi ale categoriei ” minorităților nemulțumite”. Factorul muncitoresc a fost des evocat, inclusiv de istorici marxişti. Acolo unde TS inovează este în atenția pe care o acordă factorului minoritar. In afară de aromâni el nu include în această categorie decât pe tradiționalişti, “calendariştii”, adepeți vechiului calendar, din Moldova şi Basarabia în această categorie, precizând că în aceste regiuni Legiunea intra în concurență cu un alt curent de extrema dreaptă antisemit, cuziştii. Pentru acest motiv, aromânii ocupă o poziție în demonstrația sa, nu totdeauna convingătoare, privind rolul minorităților în fascismul românesc. In acelaşi timp, chiar şi TS arată limitele influenței Legiunii printre aromâni. El indică spre exemplu slabele rezultatele ale Legiunii la alegerile din 1937 în Dobrogea, unde « agitația legionară a macedoromânilor prost integrați nu a fost suficientă ca sa dreneze restul populației » (p. 317) şi citează documente care arată că ponderea Legiunii era relativ mică în termeni de militanți supravegheați de politiție şi de voturi în Durostor şi Caliacra față de alte regiuni din România (p. 410, 466).
“O adevărată entitate macedoromână în sânul Legiunii…”
Felul în care TS descrie lumea aromânilor atraşi de Legiune corespunde în bună parte mai puțin realităților epocii decât al ideilor pe care ni le facem despre ea retrospectiv : « Succesul Legiunii printre aromâni (« macedoromâni »), această minoritate românofonă persecutată în țările balcanice, mai ales în Grecia, era datorat nemulțumiri lor față de modalitățile colonizării lor în Dobrogea. Acest succes s-a manifestat prin formarea unei adevărate entități macedoromâne în sânul Legiunii. Cele două caracteristici cunoscute ale aromânilor erau o anumită prosperitate legată de lunga lor tradiție de diasporă comerciantă dotată cu rețele transnaționale puternice, precum şi o anumită brutalitate moştenită de la tradiția răzbunărilor clanice”. (p. 309). N-ar fi rău poate să reamintim că în perioada aceea (1927-1941) aromânii nu figurau printre principali “sponsori” si nici, de altfel, printre principalii “teoreticieni” ai Legiunii, cel puțin din câte se ştie2, iar o bună parte dintre tinerii aromâni angajați în mişcarea legionară vorbeau între ei o limbă greu de înțeles pentru românofoni, ca să nu mai vorbi de faptul că foarte rare au fost cazurile celor care proveneau din familii de comercianți bogați balcanici.
Un alt merit al lui TS este acela de a atenționa asupra problemelor reale ale coloniştilor aromâni, independent de faptul că ele au putut favoriza înrolarea unor aromâni în mişcarea legionară. Tentativa de asasinat a subsecretarului de stat de la Interne, Constantin Angelescu, de către « patru studenți de origină aromână » în iulie 1930 este prezentată ca un act « antiregim » legat nu de climatul antisemit instrumentalizat cu atât succes de Legiune în acea vreme, ci de nemulțumirea datorată încercării acestui om politic de a introduce, din motive electoraliste, o reformă a proprietății funciare în Dobrogea nouă, care îi dezavantaja pe aromâni.
La început, Codreanu a evitat contactul cu Gheorghe Beza care luase public poziții foarte radicale şi care urma să fie principalul autor al tentativei de asasinat, suspectându-l că e un agent provocator. După atentat însă, el a refuzat sa-l condamne şi a propus chiar să-i ia apărarea în procesul care a avut loc în anul următor. Pentru acest motiv, ministrul de interne, Vaida-Voevod, l-a arestat pe Codreanu şi pe alți şapte aromâni care protestaseră contra reformei lui Angelescu. Aceştia fiind întemnițați în timpul procesului, Legiunea a “câştigat simpatia acestei dinamice diaspore comerciante macedoromâne”. (p. 71, 72) Acest episod, extrem de mediatizat, a jucat un rol cheie în adeziunea multor tineri aromâni la Legiune : Constantin Papanace si Ion Caranica făceau parte dintre tinerii arestați abuziv cu această ocazie şi întemnițați împreună cu Codreanu.
Tot TS reproduce un raport din arhivele poliției referitor la riscul de « agitații » în Dobrogea în urma participări celor doi aromâni [Ion Caranica şi Doru Belimace] la asasinarea lui Duca în decembrie 1933 din care reiese destul de clar poziția ostilă a autorităților şi a altor fragmente din populație față de coloniştii aromâni : « Populația română, coloniştii, comercianții şi funcționarii acuză în mod deschis coloniştii macedoneni ca fiind autorii morali ai atentatului, şi îi califică drept ingrați față de binefacerile care le-au fost acordate de Partidul Liberal. Sub guvernele liberale din trecut, li s-a permis să intre în țară, au fost primiți atât de călduros, li s-au dat pământuri şi posturi în administrația publică. Față de o asemenea ingratitudine, ei merită să fie aruncați în mare. Dacă nu, trebuie luate măsuri contra lor. » ( p. 309).
Tonul acestui raport nu e foarte diferit de anumite diatribe proferate în zilele noastre contra celor care au cerut un statut de minoritate națională pentru descendenții coloniştilor din perioada interbelică.
Doar câteva pagini sunt consacrate de TS legionarismului postbelic. In ultumul paragraf apare numele unui alt aromân, George Becali, seful Partidului noua generație, care precizează TS, a afirmat public admirația sa pentru Codreanu şi a avut relații cu grupul neolegionar Noua dreaptă, care, la rândul ei, era în legătură cu partidul lui Vadim Tudor, omul care îl glorifica pe național-comunistului Ceausescu şi care a obținut 33,7 % din voturi la alegerile preşedențiale din 2000 (p. 393). Mai constituie oare încă un pericol asemenea grupări de tip legionar sau comunist în zilele noastre în România ? Greu de crezut.
In ceea ce îi priveşte pe aromânii din România, de reținut modul inedit în care sunt priviți de istoricul francez de origine română, şi anume nu ca un fel de super-români, ci ca nişte membrii ai unei minorități uşor de identificat dar greu de categorisit.
Nicolas Trifon
1 mai 2014
1 Un fascisme roumain : histoire de la Garde de fer, Traian Sandu, prefață Catherine Durandin, Paris : Perrin, 2014, 488 p.
2 “Codreanu a instalat sediul Gărzii de fier la Bucureşti… cu banii comunității macedoromâne” (p. 72), scrie TS fără însă să aducă probe în acest sens.
Publicat în Asymetria – revue roumaine de culture, critique et imagination
Florin O.Z.
1. Cine este, de fapt, Traian Sandu?
2. Alături (cot-la-cot, de facto) de „frumoșii unguri și ruși” (pe care îi cam știm bine de tot), iată și a treia categorie, bogat reprezentată „prăstă tăt,” românii (sau cei care se pretind a fi români) care sapă cu conștinciozitate digitală pe absolut toate planurile, folosind tot noroiul, gunoaiele și mizeria aflate la îndemână pentru împroșcarea din belșug a tot ceea ce face parte din românime și românism.
Gheorghe Erizanu
@Florin O.Z.: Nu știu cine este Traian Sandu. Nicoas Trifon îmi este prieten și autorul fundamentalului studiu „Aromânii: pretutindeni, nicăieri”, apărut la Editura Cartier.
Rod Udar
@ E.R. Bellu
@ Gheorghe Erizanu
Este evident, în totalitatea articolului de mai sus, că Nicolas Trifon, reputat istoric francez de origine aromână, de-construiește și analizează rece, pas-cu-pas, documentat și pertinent tirada anti-românească a sus-numitului Traian Sandu.
În plus, afirmația că domnul Nicolas Trifon este autor Cartier («Aromânii: pretutindeni, nicăieri») și prieten personal al lui Gheorghe Erizanu reprezintă o dublă dovedă clară că valoarea la valoare trage.
Gheorghe Erizanu
@Rod Udar: Sunt norocos. Cu prietenii și oamenii care mă înconjoară.
Florin O. Z.
@ Rod Udar
Este de fapt, Florin O. Z., dar nu E.R. Bellu.
Nici nu am vrut să spun altceva. Aprecierea mea pentru domnul Nicolas Trifon era indirectă, dar implicit prezentă. Punctul meu # 2. al intervenției de mai sus se referea la unii precum Traian Sandu. Dacă reiese altcumva, este în întregime „mea culpa.”
nicolas trifon
Sincer, habar n-am cine e Traian Sandu. Intr-adevar, îmi aduc vag aminte ca am vazut numele dânsului în comitetutl de redactie a unei reviste literare mai ales de studii fino-ugrice si m-am cam minunat.
N-am citit nici Istoria lui a României, aceea a doamnei Durandin mi-a ajuns.
Cât despre cartea Le fascisme roumain : histoire de la Garde de Fer, m-a interesat pe plan strict documentar, pe o problema precisa, care priveste “cazul” aromânilor în particular, si în aceasta perspectiva am prezentat-o.
Cam asa. In alta ordine de idei va trimit un extras dintr-un interviu acordat de o excelenta etnomuzicoloaga, Speranta Radulescu, ziarului Adevarul, în legatura nu cu aromânii, nici cu ungurii sau rusii ci cu un cu totul alt caz :
Cazul manelelor.
Cred că ne dispace această muzică– şi mie îmi displace, de ce să mint? – pentru că ne displace categoria de oameni de care s-a acroşat: barosanii, şmecherii, infractorii. Sigur că datele astea circumstanţiale se răsfrâng asupra muzicii. Versurile sunt deseori elogii la adresa barosanilor. Dar ce?, credeţi că în Evul Mediu trubadurii şi truverii făceau altceva? Sau lăutarii care, la nuntă, cântau balade?! Nu făceau şi ei închinăciuni? Dar pe intelectuali cred că i-a deranjat şi coloratura orientală a manelelor şi au simţit nevoia să strâmbe din nas.
De ce? Ce-are Orientul?
Păi, Orientul, Balcanii înseamnă pentru unii sălbăticie, lipsă de civilizaţie, înapoiere, răzvrătire perpetuă, asta înseamnă! Şi atunci repudiem această muzică – manelele – care, în mod evident, are strânse conexiuni cu lumea balcanică. Ăsta e un motiv. Al doilea: şmecherii, escrocii. Şi apoi, cum se întâmplă de obicei, dacă a început un câine să latre, de ce să nu schelălăie toţi? Aşa-mi fac şi studenţii mei, fie că au ascultat, fie că n-au ascultat manele. Îi apucă, Doamne!, leşinul numai când aud de ele. Păi, la mine să nu veniţi cu leşin! Muzica asta există, înţelegeţi? Dacă nu vă place, n-o ascultaţi, că nu vă obligă nimeni. Dar nu poţi să le iei oamenilor dreptul de a o asculta. Nici măcar escrocilor!
„Miliţienii supravegheau nunţile“
Dar poţi să faci o judecată estetică.
Poţi face. Dar eu, ca etnomuzicolog, nu pot face evaluări estetice. Nu vreau ca, negând dreptul de a exista al unei muzici, să le neg oamenilor care o iubesc dreptul de a o asculta. Că nu vreau să păţim a doua oară cum am păţit cu Ceauşescu.
Le ce vă referiţi?
În anii ’80, a interzis muzica bănăţeană sârbească. Nu ştiţi?!
Nu ştim.
Partidul îi punea pe miliţieni să supravegheze nunţile. Când lăutarii cântau folclor „poluat“, adică muzică bănăţeană sârbească, ei trebuia să-i amendeze şi să le ia permisul de liberă practică. Şi ştiţi care era rezolvarea?
Nici asta nu ştim.
Oamenii mituiau poliţistul, care oricum n-avea priceperea să ştie ce e poluat şi ce nu. E odios! Toţi cei care repudiază o anumită muzică adoptă o atitudine similară. „Nu-mi place mie, să nu mai existe, că prea ne arătăm mitocani.“ Dar mitocanii au şi ei dreptul să existe! Şi vreţi să ştiţi ceva? Nici mie nu-mi plac manelele! Dar e un fenomen atât de puternic al prezentului, încât nu pot să-l ignor. Şi, dacă manelele există, există şi nevoia de a le înţelege, de a le cerceta.
„Escrocii au creat şi un ideal social“
Dar mitocăniile astea nu se nasc din cauza mesajelor manelelor?
Nu! Nici vorbă! Societatea produce manele, nu manelele modelează societatea. Păi, aici e nebunia. Nu vă plac manelele? Schimbaţi societatea asta care le produce, care funcţionează cu hoţii la loc de cinste! Societatea este cea care se reflectă în manele. Boşii, magnaţii, sau cum se numesc, ei sunt cei care aruncă cu bani şi stimulează existenţa acestui fenomen. Nu întâmplător manelele sunt legate de escroci: ei sunt la putere. Nu există o similitudine?… că mie îmi crapă ochii! Dacă n-ar avea cine să le stimuleze, manelele ar dispărea. O să ziceţi că sunt o grămadă de tineri, puşti sărmani, care se omoară după manele. Păi, da, pentru că aspiră şi ei să arunce cu bani. Să reuşească, să fie „realizaţi“. Escrocii au creat şi un ideal social…
mai departe puteti citi pe : http://adevarul.ro/cultura/arte/interviu-speranta-radulescu–etnomuzicolog-nu-plac-manelelee-puneti-mana-schimbati-societatea-produce-1_536519300d133766a852f1d4/index.html
Rod Udar
@ Nicolas Trifon
Da, aveți perfectă dreptate exemplificând cu articolul Speranței Rădulescu. De asemenea, dumneaei pledează limpede, minunat și, mai ales, convingător.
Vrem să schimbăm lucrurile esențial? Trebuie să facem lucruri esențiale, adică să tăiem răul, adevăratul rău, din rădăcină.
Viorel
Rod Udar ”…să tăiem răul, adevăratul rău, din rădăcină.” – Înțeleg că cam acest lucru îl urmăreau și milițienii pe la nunți – după tăierea de rău cu ce rămânem – numai cu bine? Mă îndoiesc – răspunsul la întrebarea – Vrem să schimbăm lucrurile esențial? ar fi – Trebuie să facem lucruri esențiale. (punct!)
Rod Udar
@ Viorel
“Vrem să schimbăm lucrurile esențial? ar fi – Trebuie să facem lucruri esențiale. (punct!)”
Cine vă împiedică să le faceți?! Faceți-le!
Dați-ne astfel tuturora un superb exemplu personal de a face, facere, de făcut, … .
Apropo, lasați punctele la locul lor. Oricum, sunt fără nicio dimensiune.
Legendă –> Le = lucruri esențiale.