Mircea Cărtărescu și Radu Vancu au revenit în spațiul public cu o petiție de acu cinci ani. Cred, ca și inițiatorii petiției, că ICR-ul din perioada Patapievici a fost cea mai performantă instituție culturală românească. Iar cultura română poate pune România și, implicit Republica Moldova, pe harta lumii. Cred că ICR are posibilitatea, fără permisiuni ale capitalelor lumii, să unească și să reprezinte cultura română pentru ambele state românești. Cred că președintele Iohannis și președinta Sandu pot găsi o soluție pentru un ICR performant, care să promoveze cultura României și Republicii Moldova în lume. Dar, deocamdată, vă îndemn să semnați petiția Cărtărescu & Vancu. Ca să revenim la o instituție viabilă și profesionistă.

Domnule președinte Klaus Iohannis,

Știm că înțelegeți exact importanța culturii în dezvoltarea unei societăți. Numele dumneavoastră s-a legat de prima capitală culturală europeană din România. Tocmai ați realizat majoritatea care ar putea mișca lucrurile  reacționând la dorința de schimbare a societății românești, revoltată de impasul în care o conduce o clasă politică depășită.

(Fraza în italice e actualizată în 2020. Varianta ei inițială din 2015 suna astfel: Tocmai ați încredințat mandatul de premier unui tehnocrat, reacționând la dorința de schimbare a societății românești, revoltată de impasul în care o conduce o clasă politică depășită.)

În opinia noastră, două sunt cele mai performante instituții create în România de după 1989. Prima este DNA. A doua, Institutul Cultural Român. Sub conducerea lui Horia-Roman Patapievici, ICR a fost între 2005 și 2012 o instituție modernă, deschisă, respectată la nivel european. A pus literatura română pe hartă, prin programe care făceau să apară în fiecare săptămână, undeva în lume, o traducere din literatura română. A adus uriașe servicii filmului, muzicii, artelor vizuale.

În 2012, această instituție performantă a fost decapitată și ulterior demolată. Supus algoritmului politic, ICR s-a golit de profesioniști și s-a umplut de sinecuriști. Cei care au nimicit ICR sunt aceiași politicieni pe care azi societatea românească îi respinge la unison.

Vă cerem să redați prestigiul și importanța acestei instituții, scoțând-o de sub mutilanta tutelă politică.
Iată, pe scurt, cum credem că pot fi ele recuperate.

1) Ne dorim un ICR revenit sub tutela neutră politic a președinției. Adică un ICR independent, cu management profesionist, selectat transparent, cu obiective clare. Concursurile pentru ocuparea posturilor la filialele din străinătate s-au sistat în 2008. Din 2012, ICR-urile din lume s-au umplut de rubedenii, relații politice, soți și soții, în deplină opacitate.

2) Nu mai vrem un ICR anexă a ambasadelor: valoarea acestei instituții stă în capacitatea ei de a fi o platformă de dialog cultural, de a oferi o tribună internațională mediului cultural românesc, în pluralism, nu în aliniere. Dorim un ICR integrat, în care filialele din străinătate să fie cu adevărat parte a structurii sale, iar resursa umană să nu se risipească din lipsa unei perspective de carieră.

3) Vedem un ICR capabil să atragă fonduri europene, să genereze venituri proprii. Debirocratizat, centrat pe politici de interes public, nu pe conivențe de gașcă. În care 70% din buget să meargă spre programe în străinătate, și nu spre funcționarea aparatului administrativ.

4) Un ICR în care banul public să nu mai fie intersectat forțat cu interese ce nu au nimic de a face cu sectoarele culturale și creative.

5) Un ICR a cărui expertiză să poată fi transferată, ca model, în vecinătatea noastră imediată.

6) Dorim un ICR care să profeseze o viziune largă a culturii, axată pe artă contemporană, nu unul paseist și dirijist. Unul axat pe coproducție internațională a culturii și contacte între profesioniști, nu o instituție sufocată de lipsă de viziune și proastă administrare.

Ne dorim toate acestea pentru ICR. Și pentru România.

Domnule președinte, credem că a sosit clipa să înapoiați ICR celor ce sunt în mod simbolic proprietarii săi: profesioniștii culturii, creatorii și, în primul rând, contribuabilul român.

Cu speranță,

Mircea Cărtărescu

Radu Vancu