12 martie 2011, Opera din Roma.

Sub bagheta lui Riccardo Muti se cânta Nabucco lui Giuseppe Verdi. Celebrul cor al robilor se sfârșește în aplauze furtunoase. Publicul cere bis.

După o pauză Muti s-a întors la public și a zis: „De acord.”

In lunga cariera de dirijor a acceptat o singura data bisul: la Milano, la Nabucco. In 1986, dupa acelasi Va, pansierro.

Va, pensiero nu e o arie ca toate celelalte. Elegia, propusă adesea ca imn național al Italiei, cantă deznădejdea poporului evreu în clipa în care, izgonit de pe pământul natal și înrobit, știe că i se pregătește sfârșitul. În partea a treia a lui Nabucco, Abigaïl, care a pus mâna pe putere, îl silește pe Nabuccodonosor, în grădinile Babilonului, să consimtă la masacrarea evreilor. Pe malurile Eufratului, condamnații își amintesc de frumusețea țării lor pierdute, într-o arie lunga în care intensitatea suferinței alternează cu duioșia amintirii. Compunând această operă în timpul ocupației austriece a Italiei, tânărul Giuseppe Verdi a vrut să sugereze o comparație între situația poporului evreu și cea în care se afla, în acel moment, propriul său popor. În 9 martie 1842, în chiar ziua în care opera a fost cântată pentru prima oară, milanezii au obținut, în ciuda interdicției explicite date de autoritățile austriece, un bis la Va, pensiero…

Decizia pe care Riccardo Muti a luat-o în acea seară de martie 2011 nu e deloc întâmplătoare. Când, în sfârșit, în sală s-a făcut iar tăcere, dirijorul s-a adresat mulțimii. Fără notițe, fără microfon, fără să ridice vocea. Fără regie.

Nu mai am 30 de ani și mi-am trăi viața; dar, ca oricui italian care a străbătut lumea, îmi e rușine de ce se petrece în țara mea. Sunt de acord să reluăm Va, pensiero. Nu numai pentru bucuria patriotică pe care o simt; ci, pentru că, în seara aceasta, în timp ce corul cânta „mândre Sion, tu, țară pierdută”, m-am gândit că, dacă vom mai continua ca până acum, vom face praf și pulbere cultura pe care s-a întemeiat istoria Italiei. Iar atunci, patria noastră va fi într-adevăr mândră și pierdută – și noi împreună cu ea.

În toată sala, la parter, în loje, pe intervale, la balcoane‚ pe scenă chiar, se pornește, un val nesfârșit de aplauze ridicând, rând pe rând, spectatorii în picioare. Coriștii, rămași care pe scaune, care în genunchi, îi imită și aplaudă și ei. Maestrul ia din nou cuvântul.

Eu, Muti, am tăcut prea multă vreme. Aș dori acum… ar trebui să-i dăm un sens acestui cânt; fiindcă suntem la noi acasă, în teatrul din capitala noastră, împreună cu un cor ce cântă minunat și care e atât de bine acompaniat, vă propun, dacă sunteți de acord, să cântăm cu toții împreună.

Momentul care a urmat e greu de descris. „Am văzut, va povesti Muti, grupuri de oameni ridicându-se. Toată Opera de la Roma era în picioare. Până și corul. A fost un moment magic. În seara aceea, nu a fost doar o reprezentație cu Nabucco, ci și o declarație unanimă a teatrului din capitală.”

În timp ce orchestra își acordează în grabă instrumentele, întors către sală, maestrul ridică bagheta. „Atenție”, murmură Muti, „toți împreună”. Și toată lumea surâde. Răsună primele note. Spectatorii de la balcoane își aruncă pliantele, sute de foi plutesc ușor prin aer până ce cad. Purtat de îndemnul universal al cântului, reluat de miile de voci, corul se înalță într-un elan de durere, de mânie tristă și de speranță.

Va, pensiero, sull’ali dorate,

Va, ti posa sui clivi, sui colli…

La sfârșit, când spectatorii și artiștii aveau toți lacrimi în ochi de emoție, Muti rezumă acest moment de fervoare istorică în câteva cuvinte, dure și tăioase, ca un avertisment al unui „profet al destinului”: „La 9 martie 1842, premiera lui Nabucco i-a îndemnat pe italieni să lupte pentru identitatea și libertatea lor; n-aș vrea ca acest Nabucco, din seara de 12 martie 2011, să fie cântul funebru al culturii.”

Așa spun cărțile. Dezmoșteniții, de Francois-Xavier Bellamy. Editura Cărții de Știință, Cluj.