Premiul Formentor merge în 2018 la Mircea Cărtărescu.
Laureați ai premiului, cu o  istorie în perioada 1961 – 1967, apoi reînființat din 2011, au fost Jojre Luis Borges, Samuel Beckett, Nathalie Sarraute, Saul Bellow, Witold Gombrowicz, Carlos Fuentes.
Alberto Manguel a luat Premiul Formentor în 2017.
Alături de aceste nume va fi, din 2018, și numele lui Mircea Cărtărescu.
Iar cea mai frumoasă declarație de admirație pentru Mircea Cărtărescu este a lui Radu Vancu, scriitorul român care poate admira alt scriitor român:

Nu știu dacă ați aflat, dar în lumea literară de azi dacă admiri pe cineva ești un idiot.
(Și cred că nu doar în lumea literară – neputința de a admira e una dintre bolile noastre naționale.)
Cum unul dintre scriitorii pe care-i admir cel mai mult e tocmai Mircea Cărtărescu, asta mă face extraordinar de idiot.
Ei bine, așa zevzec cum mă aflu, încerc să spun aici de ce cred că e important pentru mica noastră cultură literară exemplul lui M.C.
1. Noi suntem o cultură de poeți – mari & admirabili, dar intraductibili și, deci, neexportabili. M.C. a reușit să devină dintr-un poet minunat un prozator așijderea, traductibil (aproape) fără pierdere, în pofida unui limbaj sofisticat. E performanța lui tehnică, să-i zic așa.
2. Cu o vorbă nedreaptă & memorabilă ca atâtea ale lui, Jean Cocteau spune undeva că poetul e un scriitor care nu scrie. Poate că de asta în cultura noastră de poeți minunați au ajuns să fie admirați mai ales cei care au scris puțin, văzându-se întotdeauna în producția puțină un semn nu de sterilitate, ci de exigență. Așa a ajuns să fie preferat Bacovia lui Arghezi, Barbu lui Blaga, Tonegaru lui Geo Dumitrescu, Mazilescu lui Nichita etc. (Aleg doar poeți grozavi ca să se vadă mai bine cât de absurd e criteriul paucității. Se pot găsi dublete de același fel și la proză: Matei Caragiale, nu Rebreanu, Camil, nu Hortensia etc.) Ei bine, M.C. a ales să ignore criteriul ăsta – și a scris mult & extensiv – practic nu există zonă a literaturii pe care să n-o fi hașurat: poezie (de atâtea feluri, de la „Georgice” la „Levantul” sunt câteva continente), proză vizionară & halucinată, literatură pentru copii, proză politică, nuvele, bucăți comice & ludice, publicistică de toate felurile, traduceri, jurnale etc. E, ca la Eminescu, ca la Arghezi, una dintre puținele încercări de a cartografia integral harta literaturii. E performanța lui estetică.
3. Nu există bârfitori mai adorabili & mai afurisiți decât poeții. Vezi bârfele geniale ale lui Pound, limba otrăvită a lui Arghezi etc. M.C. a ales să nu participe la instituția bârfei literare – ci să își vadă de scrisul zilnic cu pixul în caietele lui tăcute & nebârfitoare. N-a participat nici la bârfă, nici la boemă, a ajutat cât a putut pe cei tineri (suntem câțiva care-i datorăm multe). E performanța lui etică.
4. Scriitorul trebuie să scrie. E o axiomă self-evidentă, dar prea mulți dintre scriitori o uităm. Iar ca să scrii, ai nevoie de timp. Trebuie să refuzi tot ce tinde să îți fure din timpul de scris. M.C. a refuzat funcții diverse (redactor-șef, secretar UNESCO ș.a.m.d.), și-a ținut tot timpul pentru literatură – iar literatura i-a întors devotamentul. E performanța lui deontologică (și tot etică, în fond.)
5. Lui Sorescu, tradus în câteva zeci de limbi, i se încleștau fălcile când i se cerea pe la festivalurile din străinătate să recomande alți scriitori români. M.C. e exact pe dos: a recomandat mereu scriitori români, a fost o locomotivă pentru întreaga literatură română, un ambasador ideal al ei. E performanța lui așa-zicând diplomatică, de reprezentare a literaturii române, să-i spunem. (Și ea, de fapt, tot o performanță etică.)
Aș mai putea înșira aici lucruri, dar cred că e suficient. E colosal că, într-o literatură ca a noastră, minunată & diversă, dar atât de complexată, există scriitori care îți arată că e posibil să ajungi mare făcându-ți pur și simplu treaba, dându-i literaturii în primul rând tot ce ești – ca ea să te facă să devii cu adevărat cel ce ești.
Iadul e neputința de a iubi, zice undeva frumos Dostoievski. Dar e și neputința de a admira, în același timp. Prefer să fiu idiot, admirând – dar scăpând astfel din iadul resentimentelor.

Premiul literar spaniol este în valoare de 50 de mii de euro.