înainte ca ochiul să-și fi terminat privirea

„Poetă de avataruri, Nora Iuga așază semnul egalității între fenomene de o derutantă diversitate. De aceea, constructul insolitează, însă drumul pe care îl parcurge nu este de la obiect la subiect – acesta reducând totul la dimensiunile lui –, ci de la subiect la obiect, ca act al descoperirii și al cartografierii. Versul se obscurizează, aparentul dicteu automat inervează simțurile, onirismul îndepărtează pe cei nechemați; dar, dincolo de scenografia de improvizații, în spatele pletorei divagante, se coagulează o râvnă pentru enormități și teribilități. (…) De aceea, discursul se desface pe o spirală desfășurată în toate planurile temporale și senzoriale, în fotograme care suprapun cadre cu totul opozabile, ceea ce poate îngreuna lectura. Dar este un efort pe care i-l îngăduim acestei poezii tinere, dionisiace, congestionate.” (Rita Chirian)