Iluzia POPESCU

Alexandru a fost un om scindat. Ceea ce rămâne după el este poezia sa. Prin ea, Alexandru rămâne viu. Este poezia unui mare poet, pe care noi nu l‑am înţeles cât a trăit. Alexandru e unul dintre acei poeţi morţi de tineri, care devin tot mai importanţi şi mai importanţi odată cu trecerea timpului. Cartea sa e ca o explozie. Ea dinamitează întreaga poezie românească tânără a acestui început de secol. (Dumitru CRUDU)

Expresia „Iluzia Popescu” are ceva concluziv, ceva care supravieţuieşte – într-un mod poate paradoxal – după ce toate iluziile au fost conduse spre ultimele lor consecinţe. Bunăoară, iluzia că omul ar fi mai mult decât carne sau că implicarea în tot ce înseamnă viaţă ar însemna ceva în plus faţă de instinctul de a închide ochii. O vreme nu a ştiut dacă trebuie să se debaraseze sau nu de astfel de iluzii. Deliberarea aceasta de dinaintea luării unei decizii a condus la scrierea acestei cărţi cu adevărat tulburătoare. Trebuie spus că avem de-a face cu o carte realmente valoroasă, nu de idealizări post-mortem. Ne-am fi dorit ca alegerea sa să fie, în cel mai rău caz, continuarea deliberării. Am fi avut parte pe viitor de multe astfel de cărţi care schimbă ceva în cel care le citeşte. Dar viitorul nu înseamnă în acest caz decât unda de şoc, unda seismică a unei alegeri foarte greu de înţeles pentru cei care l-au cunoscut pe autor, poate şi pentru cei care, iată, se pregătesc să-l cunoască prin intermediul poeziei sale. (Şerban AXINTE)