Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins

„Criza cuplului și a vârstei declanșeză, în poezia Luminiței Amarie, o autoscopie tenace – amestec de luciditate, frică (până la oroarea din «inima întunericului»), tandrețe, cruzime – care confruntă bergmanienele «scene ale vieții conjugale» cu ceea ce filozoful ar numi «sens ontologic al negativității» și abisală Nichtigkeit.
Oboseala, golirea interioară, epuizarea, dezvrăjirea lumii sunt mai întâi trăite nemijlocit – sunt suferite ca traume corporale și psihologice (dar într-o stilistică a brevilocvenței, a discursului suspendat, a sincopei, a parantezei, a blancului, a gesticulației minime, deci cu atât mai elocvent) -, pentru a se transforma, pe parcurs, în provocare ascetică și ritual de trecere. Unul reușit? În contextul atâtor vociferări mai degrabă ideologice decât lirice, Ascunde amintirile și distruge tot ce-am atins recuperează convingător cel puțin dimensiunea existențială a poeziei, dincolo de biografismul recurent. Ba chiar ne duce spre o simbolistică mai abstrusă, cu potențial de metanoia: «trec din mâna stângă în mâna dreaptă/ o piatră ce nu mai are nicio asperitate».” (O. Nimigean)