„Al treilea corifeu al poeziei anilor ’60-’70 – iar astăzi, împotriva inerțiilor criticii, lucrul acesta se vede tot mai bine – este, bulversând prejudecăţile canonice, Nicolae Esinencu. Deși observat de critici, care i-au semnalat metronomic fiece apariție editorială, nonconformistul poet (prozator, dramaturg și scenarist) n-a fost înțeles de către congeneri decât în partea direct reperabilă a teribilismului său funciar. În realitate, atitudinea sa este una de radicală opoziție față de normalitatea vieții literare: când întreaga pleiadă de aezi ai civismului scrie poeme interminabile despre Lenin și Partid, patriotismul sovietic și internaționalismul proletar, el practică miniatura lirică, iar atunci când, plictisită de hagiografierea falșilor martiri, divizia civică trece pe ecartamentul maximalismului etic, personajul lui Nicolae Esinencu iese în drum cu… capul subsuoară. Poetul cultivă un fel de poetică procustiană, retezând violent excrescențele hidoase ale realului, celebrând acea formă a lucidității care știe că autoironia și bufonada sunt formele cele mai eficiente de incarnare a spiritului celuilalt.” (Nicolae Leahu)
