Urmuz

„Doamna Eliza Ionescu-Buzău e îmbrăcată în negru, îşi face o cruce şi pune mâna pe monumentul fiului ei. Nu aşteaptă să i se răspundă, pune nişte flori într-o vază, toarnă apă dintr-o sticlă, se apucă de smuls iarba de pe mormânt.

– Au fost trei băieţi, Mitică, pe la mine şi au întrebat de tine. M-am bucurat foarte mult că nu te-au uitat. Le-am arătat fotografii cu tine, i-am dus în camera ta şi le-am arătat lada cu manuscrisele tale. Vor să-ţi scoată o carte! Eu zic că e bine, dar i-am scris şi Lizicăi, să văd ce spune şi ea.

Câteva păsări aterizează lângă mormânt şi bătrâna mamă le pune nişte apă într-o cutiuţă, chiar dacă nu mai e căldură mare de vară.

– Spun că îţi scot carte din banii lor şi asta a mirat-o pe Lizica. Mi-a scris să mă întrebe ce interes au oare. I-am răspuns că ţin la tine, aşa cum ţinem şi noi, cum râdeam la toate năzbâtiile şi bizareriile tale.

Mormântul e curat, mama lui Demetru sparge direct cu mâna câțiva bolovani de pământ, cu degetele greblează.

– Au trecut şapte ani, Mitică, dar ei n-au uitat de tine, deşi nici nu te-au cunoscut. Să mă ierţi, dar când povesteam despre tine am plâns. Şi atunci au plâns şi ei. Nişte bărbaţi în toată firea, unul îmbrăcat în ofiţer, altul elegant, ca funcţionarii, şi unul mai tinereşte, cu pantaloni bufanţi şi cămaşă nouă, la început vesel, iar mai apoi s-a încovoiat tot şi gura i s-a făcut ca o paranteză în jos. Am stat în camera ta şi am plâns toţi, Mitică, iartă-mă!”

Demetru Demetrescu-Buzău (Urmuz), primul dintre cei şapte copii ai soţilor Eliza şi Dimitrie Ionescu-Buzău, s-a născut pe 17 martie 1883, la Curtea de Argeş. La vârsta de cinci ani a petrecut un an la Paris, împreună cu părinţii, apoi familia lui s-a stabilit la Bucureşti. De mic, viitorul scriitor a fost fascinat de muzică şi de artele plastice. Mama sa l-a învăţat să cânte la pian şi a avut o perioadă în care a pictat în ulei. A urmat Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde a fost coleg cu George Ciprian şi cu Vasile Voiculescu. După absolvirea liceului, încurajat de tatăl său, Demetru a intrat la Facultatea de Medicină, pe care a părăsit-o după numai un an, pentru că nu suporta disecţiile. În 1904 a trecut examenul de Drept şi a ajuns judecător în provincie (Răchiţele). A devenit capul familiei în 1907, când tatăl său şi doi fraţi au murit. Ar fi scris primele schiţe în 1907-1908. Îşi citea textele în familie şi apoi le trimitea prin scrisori prietenului său George Ciprian, ca să le citească seminariştilor. A făcut armata, apoi, în 1913, a fost mobilizat în campania din Bulgaria. A fost mobilizat şi în Primul Război Mondial, de unde s-a întors cu febră recurentă. A fost protejatul lui Tudor Arghezi, care l-a debutat cu două proze în revista Cugetul românesc, în 1922, şi l-a convins să semneze cu pseudonimul Urmuz. Tot în Cugetul românesc a apărut pentru prima dată şi textul „După furtună”. La scurt timp, pe 23 noiembrie 1923, s-a sinucis, împuşcându-se în cap, lângă Bufetul de la Şoseaua Kiseleff. În 1930, Saşa Pană publică prima versiune a cărţii lui Urmuz, intitulată simplu: Urmuz. Este considerat primul scriitor avangardist din România şi precursor al literaturii absurdului.