Sărbătoarea continuă

„Povestirea se scria de la sine și mi-era greu să țin pasul cu ea. Am mai cerut un rom St. James și, de fiecare dată când îmi ridicam ochii din caiet sau îmi ascuțeam creionul cu ascuţitoarea, lăsând spirala subțire de rumeguș să cadă în farfurioara pe care era așezat paharul cu rom, mă uitam la fată. Te-am văzut, frumusețe, și de-acum ești a mea, indiferent pe cine aștepți și chiar dacă n-o să te mai văd niciodată, mi-am spus. Ești a mea și tot Parisul e al meu, iar eu sunt al acestui caiet și al acestui creion. După care m-am întors la scris și am pătruns adânc în povestire și m-am pierdut în ea. Acum nu se mai scria de la sine, ci eu eram cel care o scria, așa că nu mi-am mai ridicat privirea, nici n-am mai avut idee de trecerea timpului, am uitat unde sunt și nici n-am mai cerut rom St. James. Mă săturasem de rom St. James fără să-mi dau măcar seama. După care am terminat povestirea și eram foarte obosit. Am recitit ultimul paragraf… mi-am ridicat privirea și m-am uitat după fată, dar plecase. Sper c-a plecat cu un tip de treabă, mi-am spus. Însă eram trist.” (Ernest Hemingway)