Răspuns la întrebarea Ziarului de Gardă, alături de Tatiana Badan, primar de Selemet, Cimișlia; Igor Grosu, ex-viceministru al Educației; Igor Boțan, analist politic; Ion Dolganiuc, primar de Colibași, Cahul: Început de an 2016. R. Moldova se află într-un impas greu de evaluat. Cine poarta vina pentru situația în care suntem? Cum poate fi depasita aceasta?
Toți suntem vinovați. Poate cu excepția lui Mihai Ghimpu (din propria declarație). În peste 20 de ani de independență noi am pierdut prin coclaurile democrației incipiente, autoritarismului komunist, guvernelor Filat și celor care au urmat sistemul real de valori, alias meritocrația, bunul-simț și speranța. Am ucis sistemul educațional. Și-am alungat cultura din societate. Am introdus noțiuni de „poneatie” în loc de reguli de joc și competiție. În toate domeniile.
Nu cunosc răspunsul. Eu credeam că fiecare trebuie să-și facă munca corect și onest. Pe segmentul lui. Atât. De la ușier până la premier.
Probabil, am greșit. Cred că trebuie să o luăm de la capăt. Să învățam alfabetul bunului-simț sub presiunea imensă a rea-voinței și a găinăriilor în masă. E ușor de spus. E imposibil de realizat. Îl respect pe Gandhi. Dar nu cred în izbânda teoriilor lui aici și acum. Cei deștepți zic că avem nevoie de o perioadă de stabilitate. Ca, sub presiunea societății și a factorilor de decizie de aiurea, să demontăm bucată cu bucată acest puzzle al dezastrului. Am dubii. Rea-voința se poate osifica, întări în această perioadă de respiro. Răul are nevoie de timp scurt ca să se întărească. Binele are nevoie de mulți-mulți ani. Și, esențial, pentru victoria binelui e nevoie de speranță. Răul nu are nevoie de speranță.
Oricum ai da, nu văd nicio sclipire pentru viitorul pe care-l mai am de trăit. Căutați optimiști în altă parte. Cei care știu că binele va învinge răul. Și trăiesc în civilizații.
Eu trăiesc într-o simplă viață de om. Viața mea se măsoară în zile, ani, muncă onestă și nicio speranță.