Sfârșit de vară a anului 1987. Erau trei. În camera din capătul coridorului. Probabil, etajul 3. Din căminul nr.6, al jurnaliștilor. După doi ani de armată, cred că au fost primii studenți care au fost luați la cătănie în anii 80 (până la intervenția URSS în Afganistan studenții din universitățile cu catedre militare erau scutiți de armată). Erau anul patru. Deja angajați la Radio Moldova. Reportofoanele maghiare de 12 kilograme făceau parte din interiorul camerei. Eu eram proaspăt întors în anul doi, după doi ani de armată parșivă de după Ural. Ei au vrut să mă vadă. Eu am vrut să-i văd.
În cameră, sub patul lui Virgil, erau multe sticle goale. Scenă asemănătoarea avea să apară în literatură română abia după 2010 în romanul Copilăria lui Kaspar Hauser al lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Dacă se așeza cineva de peste o sută de kile în pat, atunci plasa patului se lăsa și sticlele începeau să improvizeze un Bolero ca în proaspătul concert al celor de la Concertino. Dar nici Virgil Zagaevsky, nici Vlad Cubreacov, nici Igor Munteanu, cu atât mai mult eu, nu aveam mai mult de 65 kilograme de căciulă.
Franc, abrupt, prima întrebare care mi-au pus-o unul dintre ei (bănuiesc că Igor): „Ce părere ai despre Gorbaciov?” Acum am o părere mai bună despre Gorby. Eram tânăr și neliniștit. Pe atunci era doar Fergana. Mai târziu au fost măcelurile sovietice din Baku, Tbilisi și Vilnius. Toți voiam să ne agățăm de o speranță. Și Gorby oferea acea speranță. Prin perestroikă și glasnosti. Știam că ne vor tunde, dar nu știam cum și când.
Igor citea E noapte și e frig, seniori, de Laurențiu Fulga. Vlad învăța esperanto. Virgil asculta Pink Floyd.
Pentru un student de la jurnalistică, angajat într-o redacție în anul patru (erau doar câțiva), era deja un loc sigur de muncă pentru viitor. Dar Vlad, Igor, Virgil, fiind maximaliști (cred că au crezut mai mult ca mine în perestroikă), au reușit să se certe cu șeful de la radio și să plece până la examenele de licență.
Vlad s-a angajat la Muzeul Literaturii. Igor a plecat cu o bursă la Tallinn și a învățat estoniana.
Virgil, care avea o voce radiofonică imperială, a plecat în presa scrisă. A fost pe la Literatura și arta, săptămânalul cu cel mai mare tiraj pe atunci (260 de mii de exemplare).
Pe 15 februarie 1989, la Chișinău, apare revista Glasul, prima publicație cu alfabet latin din Basarabia postbelică, editată clandestin în Țările Baltice. Ideea de a face o revistă cu grafie latină a fost lansată în toamna lui 1987, la Uniunea Scriitorilor, de Ion Druță. A fost preluată de Leonida Lari. Scrisă și redactată de Viorel Mihail, Vsevolod Ciornei, Vlad Pohilă, machetată de Iurie Zavadschi. Primul număr a fost susținut financiar de Eugenia Ducă, printre primele femei de afaceri din Republica Moldova. Printre redactorii primului număr apare și Virgil Zagaevsky. Vlad Pohilă, Virgil Zagaevsky, Iurie Zavadschi și șoferul au fost cei patru care au plecat la Riga și au tipărit primele 60 de mii de exemplare din prima revistă cu grafie latină din postbelicul Chișinăului. Istoria zice că numărul 2 a avut un tiraj de o sută de mii de exemplare, tipărit la Vilnius. Și s-a vândut cu o rublă la Uniunea Scriitorilor. Coada era până aproape de strada Lazo. Ziarul Pravda costa atunci, în chioșcuri, 3 kopeici.
Anii 90 ne-au aruncat și tocat în istoria vremii diferit.
Virgil, care avea o barbă elaborată cu treizeci de ani înainte ca să apară barbershopurile din Chișinău, apărea periodic cu acel unic „Beorbe” al lui, „am o propunere irefutabilă”. Apoi numaidecât dispărea pe o perioadă de timp. Până la o altă idee irefutabilă.
După un covid de-al meu m-am trezit cu două colete pline cu morfină și alte componente din aceeași categorie. De la Virgil. Din Franța. Am zis că e prea generos doar pentru mine. Le-am dat unor medici. „Poate luați pentru pacienții voștri și îmi ziceți ce pot folosi și eu pentru durerile mele.” Peste câteva zile am recuperat din acele două colete un plasture antitabac. „Doar ăsta e pentru tine. Restul sunt pentru cei de la oncologie.” (Acest alineat rog să fie interpretat ca o generozitate imensă a lui Virgil și ca literatură pură din partea mea).
Cu două săptămâni înainte de alegerile parlamentare din toamna lui 2025, mă sună Virgil: „Beorbe, am o idee! În anii 90 noi am obținut trei lucruri: limba română, tricolorul și imnul „Deșteaptă-te, române!” Am rămas doar cu două. Fac o scrisoare publică, care să o adresez președintei Maia Sandu, președintelui parlamentului Igor Grosu și premierului Dorin Recean, că să ne cerem imnul înapoi.” Am zis că nu e bine. Complicăm prea tare lucrurile care și așa nu sunt simple înainte de parlamentare. Poate după alegeri. M-a întrebat dacă nu am ceva de tradus din ucraineană. I-am zis să scrie memoriile din perioada Glasului. Informațiile lui Virgil despre primele numere ale Glasului erau altele decât cele din spațiul public.
Era în cărucior, în scuarul din fața blocului din Lyon. A fost scos la o plimbare. Mi-a promis că va scrie, chiar dacă poate folosi doar câte un deget de la fiecare mână.
Paralizia lui Virgil a venit de la o înțepătură a unui țânțar african. A plecat în Franța pentru tratament. Cu vreo zece ani în urmă. Pe 20 noiembrie 2025 a murit. La Lyon. A fost incinerat.
Vitalie Zagaevschi, tatăl lui Virgil, a murit la începutul acestui an. La aproape 90 de ani. În Drochia.