Este adevărat. Sunt moldoveni punctuali. Eu chiar cunosc unul. Și-a ros stomacul cu atâta punctualitate. Este irascibil. Este volubil. Este plin de ticuri. Este cu bun-simț. Nu înjură. Nu are vicii. Este un domn bine. Este punctual și la semnele naturii. Când vine iarna, atunci, ca un tip punctual, e nevoit să răcească. Și ca un tip punctual ia tot tacâmul de doftorii naturale. Dacă ele nu ajută, atunci trece la performanțele farmaceuticii mondiale.
Este permanent stresat. E și firesc. Doar numai el este punctual. De jur-împrejur totul întârzie. Una se vorbește. Alta se face.
M-am urcat cu el în mașina. Urma să ajungem la București. Aveam o întâlnire a doua zi. Era 10.10 dimineața. Puteam merge agale, contemplând bălăriile câmpurilor celor două patrii. Am fi putu bea câte o cafea la fiecare peco. Am fi putut vorbi despre fotbal, femei, politică, mașini, cărți. Oricât de lent am fi mers, oricum, până în seară, am fi fost în București.
Dar moldoveanul punctual nu are vicii. Nu vorbește nici despre fotbal, nici despre femei, nici despre mașini. După el, a vorbi despre politică nu e un viciu. Iar cărțile sunt un viciu nobil. Dar n-am mai apucat să discutăm culorile politicii moldovenești și nici despre Băse n-am zis nimic. Am vorbit despre niște cărți fumate. Dar era o discuție mai mult tehnică.
Moldoveanul punctual mi-a spus că la 3 și 10, după masă, vom fi în București. De ce atâta grabă? Nici nu știm cât vom sta în vămile patriilor.
– Trebuie să fim punctuali.
Am fost. La 3 și 10 după masă, după cinci ore cu shumy în față. Cu trei capace de la jante, din cele patru, pierdute, căutate, negăsite, pe traseul Chișinău – Leușeni – București.
E un moldovean punctual. Zis și făcut. Fără vicii. Fără capace. Fără femei. Fără fotbal.
Era aproape un fel de „Zubr” a lui Iuri Naghibin. Atât doar că rusul punctual al  lui Naghibin trăia într-o Germanie punctuală.