Se întâmplă și lucruri frumoase. Chiar dacă e vineri.
Claudiu Komartin a trimis manuscrisul cu Poeme alese din Andrei Bodiu. În biblioteca personală cărțile lui Andrei Bodiu sunt pe lângă celelalte cărți ale optzeciștilor. În raftul din spate. Cu autografele lui. Am fost nedrept cu volumele lui Andrei. Azi am citit un mare poet. De raftul întâi.
În Cartier de Colecție vom avea două cărți excelente a doi mari poeți, poeți canonici, selectați de alți doi mari poeți: Alexandru Mușina cu poeme alese de Radu Vancu și Andrei Bodiu cu poeme alese de Claudiu Komartin. Lista e deschisă. Și e frumoasă. Și neașteptată. E o recitire nouă a marilor poeți. De alți mari poeți. Sunt declarații de dragoste ale poeților față de alți poeți. Poezia este dragoste.
Am ascultat un Taxi cu cei 33 de prieteni ai săi, care aproape șoptesc firescul. Sunt mai puternici decât o demonstrație cu o sută de mii de oameni.
Apoi am citit această scrisoare a lui Ranieri. Claudio Ranieri nu e scriitor. Este antrenorul italian a lui Leicester City, o echipă mică de fotbal despre care știau doar cei din Leicester. Uneori, când ajungea în Premier League, umbla pe la coadă în cel mai mare campionat de fotbal.  Ranieri a antrenat mari echipe în cariera sa. A ajuns la Leicester mai degrabă ca pensionar decât antrenor. Ranieri nu e antrenor. E magicianul care oferă gratuit speranțe tuturor. În timpurile de azi. Pentru sărmani fără conturi în Panama. Pentru scunzii de sub un metru 67. Și pentru cei născuți în Republica Moldova sau Burkina Faso. Pentru premierul Filip și pentru moș Petrea Palamarciuc de prin părțile Lipcanilor.
Nu trebuie să faci nimic neobișnuit.
E simplu: aleargă liber! Fii liber!
Scrisoarea lui Ranieri de pe  theplayerstribune.com:
Îmi amintesc prima întâlnire cu președintele clubului când am ajuns la Leicester in aceasta vara. Mi-a spus ca e foarte important sa rămânem în Premier League anul acesta. Ca să fim în siguranță. I-am spus că o sa muncim mult pe teren ca să reușim asta.
40 de puncte. Asta era obiectivul. Asta era totalul necesar ca sa rămânem în prima divizie, ca sa le oferim fanilor noștri un nou sezon de Premier League.
Atunci nu visam ca o sa deschid ziarul pe 4 aprilie și o sa vad Leicester City pe primul loc al clasamentului, cu 69 de puncte. Anul trecut, în aceeași zi, acest club era ultimul în clasament.
Incredibil.
Am 64 de ani, nu ies prea mult. Soția mea e cu mine de 40 de ani, așa ca în zilele libere încerc sa stau aproape de ea. Mergem la lacul de lângă casa noastră, iar dacă ne simțim aventuroși ne uitam la un film. Dar în ultima vreme auzim zgomot din întreaga lume. E imposibil sa-l ignori. Am auzit ca avem deja fani noi în America.
Lor le transmit: Bine ați venit la club! Suntem bucuroși să vă avem. Vreau să vă placa felul în care jucăm fotbal, vreau sa-i iubiți pe jucătorii mei deoarece călătoria lor este incredibila.
Probabil că ați auzit nume noi acum. Jucători care au fost considerați prea mici sau prea lenți pentru cluburile mari. N’Golo Kanté. Jamie Vardy. Wes Morgan. Danny Drinkwater. Riyad Mahrez. Când am ajuns la prima zi de antrenament am observat calitatea acestor jucători, știam cât de buni pot fi.
Știam că avem o șansă să supraviețuim în Premier League.
Jucătorul acesta, Kanté, alerga atât de tare încât am crezut ca trebuie să aibă un pachet plin de baterii ascuns în pantaloni. Nu se oprea din alergat la antrenament.
I-am zis: N’Golo, mai ușor. Mai ușor. Nu alerga după minge de fiecare data, ok? Mi-a răspuns că ok, dar zece secunde mai târziu m-am uitat la el și alerga din nou! Ii spun ca într-o zi o sa-l vad cum o să centreze mingea și tot el o sa ajungă la celalalt capăt sa dea cu capul.
E incredibil, dar nu e singura cheie pentru succesul nostru. Sunt prea multi jucători incredibili ca să dau nume pentru acest sezon.
Jamy Vardy, de exemplu. Nu e fotbalist. E un cal fantastic! Are nevoia de a fi liber acolo pe teren. I-am zis: ai parte de toată libertatea pe care ți-o dorești, dar trebuie să ne ajuți atunci când pierdem mingea. Atât iți cer. Dacă începi sa iți presezi adversarii, toți colegii tăi te vor urma.
Înainte de primul meci al sezonului, le-am spus jucătorilor: Vreau sa jucați pentru colegii voștri. Suntem o echipa mică, așa că trebuie să luptăm din toată inima, din tot sufletul. Nu-mi pasă de numele adversarului. Tot ce vă cer este sa luptați! Dacă sunt mai buni ca noi, ok, felicitări. Dar trebuie sa ne arate că sunt mai buni!
A fost o electricitate fantastica în Leicester încă din prima zi. Incepe cu președintele și ajunge până la jucători, la staff, la fani. E incredibil ce am simțit. Era o energie teribilă pe stadionul King Power.
Fanii nu cântă doar atunci când avem mingea. Când suntem sub presiune, fanii ne înțeleg durerea si canta din toata inima. Ei înțeleg complexitatea jocului și când jucătorii suferă. Sunt foarte, foarte aproape de noi.
Am început sezonul foarte bine. Dar obiectivul nostru era, repet, sa ne salvam de la retrogradare. Castigam in primele noua meciuri, dar primeam multe goluri. Trebuia sa marcam doua sau trei goluri ca sa castigam fiecare meci. Eram foarte ingrijorat. Inainte de fiecare meci le ceream sa nu primim gol. Am incercat toate motivatiile.
Întrun final, inainte de meciul cu Crystal Palace le-am zis ca le dau pizza daca nu primim gol. Jucatorii mei au reusit. Au castigat meicul cu 1-0.
Asa ca m-am tinut de cuvant si i-am dus la pizzeria Peter din Leicester City Square. Dar am avut o surpriza pentru ei cand am ajuns. Le-am zis ca trebuie sa munceasca pentru orice. Chiar si pentru pizza. Noi o sa o facem.
Asa ca am intrat in bucatarie cu coca si branza si sos. Ne-am facut blaturile singuri si le-am aruncat in aer. A iesit foarte buna, am mancat multe felii. Ce pot sa zic, sunt italian, imi plac pizza si pastele.
Acum nu mai primim atat de multe goluri. Foarte multe meciuri fara gol primit dupa pizza. Nu cred ca e o coincidenta.
Mai avem sase meciuri, trebuie sa luptam in continuare cu inima si sufletul. E un club mic ce arata lumii ce se poate reusi prin spirit si determinare. 26 de jucatori. 26 de creiere diferite. Dar o singura inima.
Doar acum cativa ani, multi dintre jucatorii mei erau in ligile inferioare. Vardy lucra intr-o fabrica. Kante era in liga a treia franceza. Mahrez era in liga a patra franceza.
Acum, luptam pentru titlu. Fanii lui Leicester imi spun ca viseaza atunci cand ma vad pe strada. Eu le spun: visați voi pentru noi. Noi nu visam. Noi muncim din greu.
Indiferent de ce se intampla pana la finalul sezonului, cred ca povestea noastra e foarte important pentru toti fanii fotbalului din jurul lumii. Le da speranta jucatorilor tineri carora li s-a spus ca nu sunt suficient de buni. Acum isi pot spune: daca Vardy a reusit, daca si Kante a reusit, atunci si eu pot!
De ce ai nevoie?
De un nume mare? Nu.
De un contract mare? Nu.
Ai nevoie doar de o minte deschisa, o inima deschisa, o baterie plina și sa alergi liber! Cine știe, poate la finalul sezonului o sa avem doua petreceri cu pizza!