Maxim a umblat a doua zi prin salon, pe la balcon, parcă trebuia să mai treacă niște spălări de stomac. Până la urmă a făcut ceea ce știa el mai bine. A luat și a plecat.
Secția de toxicologie e la regim semiînchis. Stă o tanti la ușă. Paznic. „N-ai voie!” Maxim și-a făcut voia lui.
Am rămas în trei din nou: nea Serioja, nea Valera și eu.
După masă au început să apară noii pacienții. Unul s-a otrăvit cu căpșune, altul a mâncat castraveți, al treilea e după roșii. Toate sunt produse autohtone. „Made in Republica Moldova”. Vânzătorii își laudă produsul. Au gust. Nu ca roșiile turcești.
Încă nu au apărut harbujii.
„Am văzut eu cum cresc castraveții. Are o cisternă de 5 tone cu silitră și-i bagă la irigarea cu picătura. În fiecare zi îi dă cu silitră. Ca să fie primii pe piață. Așa-i și cu roșiile, și cu căpșunele, și cu ridichea. Doar gogoșarii nu absorb atât de multă silitră.” Nea Serioja e enciclopedia agriculturii moldovenești.
După istoria bolilor pacienții din salonul zero au trecut la viața politică. O continuare a istoriei bolilor. Fața, limba, gâtul lui nea Valera s-au subțiat. Dar discursul era tot din cinci personaje și două cuvinte de legătură. Poate mai bine articulate.
Am vrut să ies la o plimbare. „Nu se poate, băiețele”, îmi zice tanti de la intrare, cea care l-a scăpat pe evreu și pe Maxim în două zile. Veghează. Primul medic nu are nimic cu mine. Nu sunt al lui. Și n-am de ce mă uita la el ca Lenin la burjuazie. Al doilea îmi ține un discurs lung despre regimul semiînchis de la secție, despre procurorii care trebuie să le dea explicație pentru fiecare pacient fugar, despre semnătura care am pus-o pe Istoria bolii. „N-am pus nicio semnătură.” Asta nu mai conta. „N-ai voie.” M-am uitat ca Lenin. M-a pus să scriu de ce vreau să ies din salonul zero. I-am scris. Am ieșit pentru două ore.
Cine crede că adoarme ultimul în salonul cu șase pacienți, acela greșește. N-ai cum. E ca în Passacagliile lui Bach. Șase organisme otrăvite sunt în competiție cu liniștea nopții.
Până la urmă adormi. Ca să sforâi și tu. Visezi. Un vagin mare peste tine. Ca în Almodovar. Se scurge un lichid verde-negru. Lipicios. Apar drăcușorii. Trei de o parte. Micuți-micuți. Trei de altă parte. Micuți-micuți. Și un drac mare se lasă în centru. Negru-negru. Coboară încet-încet. Când ajunge la orizontul Câmpiei Borges, atunci devine și mai mare. E dominant. Cei trei drăcușori mici din stânga și cu cei trei drăcușori mici din dreapta, care începeau să-mi fie simpatici, se topesc. Se transformă în soclu pentru dracul dominant, negru și care nu-mi place. Și nu-i plac.
Freud ar interpreta ca lipsă de afecțiune.
Mămucă-mea ar fi zis că e a vânt.
E doar un vis, Carl.
Iată polițiștii, care i-am văzut pe Valea Rădiului, înainte de accident, nu-mi păreau drăcușori. Îi vedeam ca pe niște îngerași, în nori, aveau de asupra capului un curcubeu. Și unul ținea cu mâna o zebră din savana africană. Și voia să se urce pe ea. Dar ea era cu nagâț. Nu voia să stea locului. Oprea norii.
Asta ce-i, Freud? Sau, mai bine, să-l întreb pe Jung?
E a bani, avea să-mi zică mămucă-mea.
Polițiștii aveau nevoie de bani. S-au dus pe o stradă lăturalnică. Au inclus girofarul. Opreau mașini. Sau poate erau îngerașii în cadrul operației „Zilele albe”.
Postul de radio public începe cu imnul. Apoi au o oră de reportaje locale.
„În raionul  Briceni pomicultorii au reușit deja să facă a șaptea stropire a livezilor de meri.”