Cât am umblat hai-hui pe la București, Iași, Bălți, iar Bălți, Cigârleni, Vasile Ernu a avut amabilitatea timpul-ui să-mi răspundă în rubrica sa săptămânală. Iar un Ion, pe acest blog, de această dată, să-mi pună la îndoială inteligența mea. Eu n-am susținut niciodată că sunt un tip inteligent. Sunt doar foarte frumos: înalt, cu păr lung și mult, sunt aproape clona lui Pepe.
Ce-am zis despre Chișinăul vechi? În traducere ar însemna:
1. Atunci când nu ai forță administrativă și voință civică ca să poți ocroti aproape o mie de clădiri, te concentrezi pe un minim pe care îl poți salva. Selectezi cele mai valoroase 10-20-50 de clădiri. Proprietarii vor avea niște obligații. Și statul/municipiul va avea niște obligații. Proprietarii să le mențină în bună îngrijire, iar statul/municipiul să participe cu o sumă/ un anume procent din costurile reparației. Sau bunei întrețineri.
Povestea cu arhitectul beat nu e o fabulă sau metaforă inventată de mine. E adevărul istoric. Acel arhitect beat avea birou în aceeași clădire cu Triada. Dacă se făcea un examen profesionist și o inventariere profesionistă, atunci cei de la Triada nu luau casa Krupenski ca s-o dărâme pentru a construi un falus urât și zbârcit în centrul Chișinăului. Care nu va fi utilizat niciodată. Apele subterane din acel loc nu permit asemenea construcții.
Faptul că vom pune 1000 de clădiri fără drept de demolare pe o hârtie nu înseamnă că timpul (nu vorbesc de ziar) nu le va distruge în realitate. Vom avea o mie de dărâmături în centrul Chișinăului. Și o listă patrimonială.
2. Există Chișinăul gubernial, rusesc (bulevardul Ștefan cel Mare până la strada Mateevici). Și există târgul medieval, moldovenesc. Păstrăm gubernia. Dar suntem obligați să refacem cel puțin o mahala din zona Morii Roșii.
Replica lui Vasile Ernu e mai jos. Integrală.
Dispariţia Chişinăului vechi: au mai rămas zece ani (II)
În ultimul text, vorbeam despre riscul ca, în decurs de zece ani, partea veche a oraşului Chişinău să dispară.
Semnalul de alarmă era tras de un grup de specialişti de la Agenţia de Inspectare şi Restaurare a Monumentelor (AIRM), care au inventariat 977 de imobile de importanţă locală şi naţională (înscriere în Registrul monumentelor ocrotite de stat) din capitala R. Moldova. Ei au constatat un lucru care se vede cu ochiul liber: patrimoniul arhitectural al oraşului vechi este într-un proces de degradare şi distrugere continuă. Datele ne spun că în anul 2010 aveam 77 de monumente de arhitectură demolate. Din cele 77 de clădiri, 44 au fost demolate între anii 1993-2006 şi 33 între 2006-2010. Aceste date ne spun multe.
Cu câteva zile în urmă, amicul Gheorghe Erizanu scria pe blogul său: „Dacă tai copacii Chişinăului, observi că cele 977 de clădiri incluse în patrimoniul oraşului sunt, în mare parte, nişte cocioabe. Şi au fost incluse în patrimoniu de un arhitect beat de la un capăt la altul al străzii. Fără discernământ. O bună parte din ele nici nu pot fi restaurate. Şi nici nu au cum să fie restaurate. Arhitectul a coborât din clădirea de pe bd. Bucureşti 68 şi a luat-o pe străzile din apropiere. Sunt toate case dintr-o gubernie”. Aşadar, se schimba accentul de pe procesul de demolare şi deteriorare a clădirilor din oraşul vechi pe procesul de definire a ceea ce înseamnă o clădire de patrimoniu. Nu spun că observaţia directorului Editurii „Cartier” nu este adevărată, ci că a pune astfel problema este mai mult decât riscant. De ce?
O să încep printr-un răspuns mai general. Am impresia că paradigma meşterului Manole, a veşnicei construcţii care se năruieşte şi trebuie luată de la capăt a devenit starea noastră firească. Provizoratul şi precaritatea au devenit normalitate, adică lege. În anii tranziţiei, acest proces al veşnicei reconstrucţii în spiritul meşterului Manole a început să capete un nume. Ceea ce a început să ne caracterizeze cel mai bine şi cumva să ne unească şi să ne despartă se numeşte „remont”, iar mai nou – „evroremont”. Dacă vom citi însă cărţile de însemnări ale unor străini (fie ei şi ruşi) despre Chişinăul secolului XIX şi început de secol XX, vom vedea că mentalitatea stării de provizorat era prezentă de ceva vreme în oraşul nostru.
Tocmai pentru că avem o tradiţie a veşnicului „remont”, a construcţiilor care se năruiesc de la o generaţie la alta, a unei stări de provizorat în care regula şi legea sunt aleatorii şi negociabile, ar trebui să pornim de la câteva principii simple. Înainte de a dărâma, fie şi o cocioabă lipsită de valoare arhitecturală, trebuie să ne întrebăm: CE dărâmăm şi CE lăsăm? Pe ce criterii şi după ce reguli alegem să dărâmăm ceva? E foarte simplu să dărâmi. Cine are cunoştinţe minime despre ce înseamnă spiritul şi tradiţia oraşului Chişinău ştie bine că o „cocioabă” din centru, cu o curte interioară, conţine în sine mult mai mult „Chişinău” decât cartierele de lux sau cele de blocuri construite mai nou. Convingerea mea şi a multor prieteni de-ai mei moldoveni, ruşi sau evrei, e că, dacă vrei să distrugi spiritul Chişinăului, distruge-i casele vechi cu curţi interioare. Şi nu-i vorba de valoarea arhitecturală, ci de ceva mult mai profund. (Cartierele noi, aceste ghetouri de lux ale oraşului Chişinău, nu au nimic cu spiritul oraşului, sunt chiar „împotriva firii” oraşului.)
După ce răspundem la întrebarea „ce dărâmăm şi ce lăsăm?” vine întrebarea: cine decide ce se dărâmă şi ce se construieşte? În ce măsură deciziile luate îi reprezintă pe orăşeni, pe cei care locuiesc aici de ceva vreme? Oare aceste decizii „haihui” – total opuse interesului majorităţii – nu sunt luate de grupuri care au interese strict financiare? Oare interesul privat şi foarte personal nu a început să distrugă ceea ce numim bine/bun comun? Priviţi cum sunt distruse nu doar casele „fără valoare arhitecturală”, ci şi parcurile? A-a-a… nu mai sunt profitabile? Profitabilitatea e un alt concept-tabu care face pârjol şi distruge totul în jur mai ceva ca Armata Roşie. Şi-apoi, unde e transparenţa deciziilor edililor noştri? Totuşi, marea problemă în faţa distrugerii şi malformării Chişinăului e lipsa reacţiei locuitorilor acestui oraş. O mulţime tăcută şi docilă, o societate civilă mută este un adversar perfect pentru micile grupuri de noi barbari foarte dinamici, fără scrupule şi care ştiu că fiecare „cocioabă” şi metru pătrat din parc pot aduce profituri imediate uriaşe. Chiar dacă pierderile pe termen mediu şi lung pentru Chişinău şi locuitorii lui sunt şi mai mari.
Comandă prin telefon 068 555 579 de luni până vineri: 09.00 - 17.00
Catalin
Aoleu, abia acum vazui replica lui Gh. Erizanu la articulusurile cele arhitecturalicesti ale simpaticului domn scrietor Vasalie Ernu. Pai , daca le vedeam la clipa/timp mai scriam eu ce-am scris la sujetul incins la foc scazut de destinsul scrietor? Bag sama ca nu…
Gheorghe Erizanu
@Catalin: E foarte bine că ați scris. Mă-nclin.
Catalin
Pai, inca nu am scris tot ce am de spus , domnule Erizanu! Are in raspunsul care vi-l … da, nu erori oarecare , ci demolari voite, premeditate si parsive cat cuprinde!! Stie el,intre altele, ce vorbeste despre mitul Mesterului Manole ?! Baietul asta vrea sa ne spele creierul, crezandu-se si mare filozof!! Asta e intentia lui si nu dezbaterea ok despre o idee sau alta. Isi auto-asuma clar un asalt mediatic antiglobalist. Dar o face la modul gregar, postandu-se insa pe un soclu branzos de unde ne priveste, cum altfel?- de sus!Studinte-n drept si publicist pe la Iasi…?1 La Cluj… ? Iti dau cuvantul meu de onoare , domnu Erizanu, ca i-am citit toate cartile cu creionul in mana . I s-a facut in Romania prea mare publicitate. Ori cineva il impinge inainte ca sa devina freelancer neo prin partile astea inca bantuite de ciuma rosie, ori de buna voie isi cauta… “celula”!( cred ca iti amintesti de “Demonii” lui Dosto !)
Gheorghe Erizanu
@Catalin: Vasile îmi este drag. Așa cum este. Eu sunt de dreapta. El a găsit nișa goală pe stânga. Și a ocupat-o. Pozițiile noastre nu prea coincid. De multe ori. Discutăm. Polemizăm. Dar atunci când editorii lui se fofilează ca să evite un scandal sau să nu strice niște proiecte editoriale de perspectivă, eu prefer să ofer acestă posibilitate. Mi se pare onest. Așa a fost cu „Iluzia anticomunismului”. Apropo, dacă cei care urmau să scrie articolele pentru „Născut în URSS” le scriau, inclusiv eu, atunci apărea altă carte „Născut în URSS”. Vasile a dus, pur și simplu, proiectul până la capăt.
Vasile Ernu este un foarte bun PR-ist. Asta e dacă vorbim despre publicitatea numelui. El a știut cum, când, unde și ce să facă.
Mie mi s-a părut că Chișinăul vechi al lui Vasile Ernu se duce pe o cale greșită. De aia am zis ce am zis.
Nu e bine s-o fac pe partizanul lui Ernu. O poate face și singur. Asta e dacă scapă de Festivalul de Literatură de la București, care are loc zilele acestea.
dandy
Inchinaciuni, Gh.E. Asa am ajuns sa aflu cine e Pepe, model de frumusete masculina.
Ernu confunda, pere-se, arhitectura urbei (blocuri, cocioabe etc.) cu un anume mediu social urban (“curtile interioare”). Atmosfera unica a curtilor interioare din vechiul Chisinau se datora oamenilor care locuiau acolo si care incercau sa-si traiasca viata in conditiile locative existente. Si pe care nu prea aveau posibilitate sa le schimbe peste noapte. Si de care nu erau chiar intotdeauna entuziasmati. Cum se arata aparatorii de ai curtilor interioare de altadata. Cu vreo douazeci-treizeci de ani in urma credeam ca doar in perioada sovietica o curte interiaoara a caselor de pe str. Armeana sau de pe str. Irinopolskaia ar fi un preludiu al iadului cotidian. Apoi am citit jurnalul luiNicolae Costenco si am descoperit ca si in perioada interbelica o “curte interioara” nu era tocmai paradisul…
Si intotdeauna era / este vorba de oameni, nu de case, blocuri etc.
Gheorghe Erizanu
@Dandy: Dacă Ernu ne pune probleme în cârcă, atunci, cel puțin, ne-am clarificat cu Pepe, etalonul masculinității de Dâmbovița. E un pas. Deja e bine.
vladimir b.
…despre curţile interioare ale Chişinăului a scris, cu mult pathos, şi Em.G.Păun în unul din fragmentele sale, reunite acum în cartea sa nou-apărută: Ţesut viu 10/10.
Dar eu nu aş fi chiar aşa sigur că “specificitatea”, pe care o invocă Ernu – este marca acelui Chişinău despre care facem vorbire aici!
Catalin
Este OK tot ce ai scris , domnule Erizanu. Ar trebui sa inchei discutia aici, dar iti spun cu tristete ca nu pot sa nu reactionez, nu la politica in sine,ci la ideile cu care se opereaza intr-un discurs. Nu sunt nici de dreapata , nici de stanga. Coloratura ideilor imi repugna. La urma urmei orice adevar il poti colora cum vrei, dar tot adevar ramane. Este ori o lipsa de informatie,adica o mare gafa, sa rastalmacesti unul din cele patru mituri fundamentale romanesti cum e Mesterul Manole, ori o mizera incercare de incendiere a …bibliotecii din Alexandria. Manole nu e Sisif!! In urma lui a ramas totusi…”Curtea de Arges” si o eterna “fantana” dupa zidirea Anei.Asta nu seamana deloc cu rostogolirea , fie si paradoxala, a pietroiului cocotat pe… culmi,iarasi si iarasi. Asa ca , domnule Erizanu, “noii barbari” sunt tot “vechii barbari” navalind peste noi din casunari expansive. Nu stiu zau, dar mie mi se pare ca vechea denumire “Armata Rosie” poate renaste din strigatele triumfale de “Ocupy … (Ce?)”. Ca sa nu zic , vorba ceea, Ocupy Conty sau Ocupy …Rosia Montana.
Gheorghe Erizanu
@Catalin: Orice fundamentalism este periculos. Sunt de acord.
catalin codru
restabiliri, reconstructi, discutii, palavrageli, toate bune, cartiere, evrei din odesa, catalini din creerul carpatilor, catalini din targu lui kremene, chisinaul vechi, mai nou, foarte nou,ioni ,bulati, ….si totusi chisinau e ruskii gorod ori nu?,cand vom avea raspunsul ,vom putea continua ….
Gheorghe Erizanu
@catalin codru: Chișinăul nu este oraș rusesc. A se vedea „Chișinăul pe vremea lui Pușkin”.
v.ernu
Dragilor,
eu nu pun probleme nimanui in circa… imi pun doar mie. Eu spun citeva lucruri simple:
a. ca ceea ce se intimpla in Chisinau nu e bine (aici cred ca toata lumea e deacord)
b. ca acest lucru trebuie sa fie dezbatut public (si aici cred ca impartasim aceasi opinie)
in rest… dumnezeu cu mila si vine fiecare cu ce are in cap…
mie personal mi-ar placea sa vad texte argumentate de pe pozitii diferite. verau sa aud cit mai mutle pareri de la oameni cit mai diferiti. Mi-ar placea sa citesc un text scris de Bulat care e din “mahala” si stie bine orasul… mi-ar placea sa aud vocile unor prieteni rusi, evrei (care locuiesc de 5 generatii in oras)… dar si “venetici” moldoveni (de 1-2 generatii in oras)… e o paleta larga
eu am propus o discutie nu un kaft
v.e.
vladimir b.
…greu de spus, dacă era sau a fost Chişinăul un oraş rusesc…consider că aici trebuie făcute distincţii cronologice, periodizări, nuanţări de ordin istoric. Dar ce pot spune cu certitudine, este ca post-1990, oraşul meu natal NU ESTE RUSESC! DE atîta prost gust şi neprofesionalism – cît se poate observa în ţesutul oraşului – nu mai este capabil (sper) niciun alt popor! Vreau să cred că trăim un provizorat…ceva aleatoriu şi efemer.
v.ernu
valdimir& Gheorghe
nu conteaza atit de mut daca e rusesc sau romanesc. e si si probabil… si inca cvea pe de asupra. din punct de vedere urbanistic si arhitectural (dpmdvedere) e mult mai mult rusesc decit romanesc (nici nu are de unde sa fie foarte romanesc). Acestea sint lucruri discutabile si cred ca ar trebuis a avem carti solide scrise de oameni avizati. ceea ce e sigur (si aici vladimir pune degetul pe rana) e istoria postsovietica a orasului… e tragica. se vede cu ochiul liber lipsa unui protect, haosul urbanisti&arhitectural si prostul gust.
vladimir b.
Taman ieri am vorbit cu flăcăii de la revista Zeppelin (http://zeppelin-magazine.net/), cu care intenţionez să facem un dosar dedicat arhitecturii “noi” a Chişinăului. Poate că o privire proaspătă, avizată mai mult decît toţi cei aici vorbitori, de arhitecţi-teoreticieni – ne-ar ajuta să ÎNŢELERGEM. Căci de înşelege ducem noi lupsă, fraţilor. De profesionalismul discuţiei…De limbajul adecvat, de sobietatea limbajului.
v.ernu
@ vladimir
corect vladimir… ce coincidenta si eu azi ma vad cu ei…
ar fi excelent daca ar face un dosar pe tema..
insa cred ca discutiile trebuie sa aiba loc si dincolo de “domeniul specialistilor”. avem nevoie mare de ei (specialistii) dar o societate normala discuta, polemizeaza, se framinta… importat e sa nu fim indiferenti