Am crescut doi iepuri mari, albi și i-am dat școlii în cadrul operației „Uriașul alb”. Mai aveam o obligație ca să-mi iau „documentele de absolvire” a Școlii de Opt Ani din Pererita: două săptămâni la tabăra de odihnă din pădurea lui Jorja. Era prima mea tabără de odină. M-am dus cu bicicleta.
Pe lângă tabără trecea conducta de apă (vreo doi metri înălțime), care lega noua fabrică de zahăr de la Briceni cu râul Prut.
Eram plin de viață, optimist și sigur de mine. Și viitorul îmi părea mare. Exact ca politicienii & Ko optimiști ai RM de azi. M-am urcat cu bicicleta pe țeavă. Am încălecat-o și am luat-o spre Prut. Țeava era netedă, nicio groapă, puteai pedala. Era cel mai drept traseu pe care l-am făcut până atunci. Lumea era la picioarele mele. Și viitorul luminos.
Am conștientizat mai târziu. După câțiva kilometri de pedalat. Țeava nu avea capăt. Nimic. Linie dreaptă. Neagră. Subțire. Lungă. Nu aveam cum opri bicicleta. Nu aveam spațiu unde să pun piciorul. Aveam două soluții optimiste. Să pedalez până în sârma ghimpată din Prut. Sau să opresc pe țeava netedă și al naibii de subțire, ca o lamă parcă, la doi metri înălțime de pământ. Am oprit. Fără ca să pot pune piciorul de sprijin. Am căzut în nas. Care era avangarda corpului meu în acea clipă. Bicicleta a căzut peste mine. Până atunci am avut un nas drept & neted de adolescent alintat.
De atunci am rămas cu nasul umflat.