Republica Moldova a fost o republică prezidențială. Președintele Lucinschi, ales de popor, voia împuterniciri suplimentare. Cu atribuțiile unui stat prezidențial. Speakerul Diacov și deputații, aleși de popor, au transformat republica prezidențială în una parlamentară. Astfel a dispărut conflictul permanent dintre președintele țării și parlamentarii țării. Poporul a pierdut un conflict și o zăbavă: iluzia alegerilor directe. Iar istoria a ferit Republica Moldova de un eventual președinte autoritar pe viață. Și nu vorbesc de Petru Lucinschi.
Din 2001 până în 2005 au fost anii când Republica Moldova a pierdut toate oportunitățile posibile care curgeau gârlă în jurul nostru. PIB-urile vecinilor creșteau ca pe drojdie. Noi ne mândream că am trecut de la plata pensiilor „în galoși și orez” la plata în lei.
Apoi au fost doi ani de democrație. Cu încercări  de democratizare a sistemului. De la alegerile parlamentare din 2005 până la alegerea primarului Dorin Chirtoacă în 2007. Victoria căruia l-a înfuriat pe președintele Voronin. Au fost doi ani de justiție selectivă și de corupere totală a sistemului judecătoresc, creșterea sistemului oligarhic.
Apoi au urmat guvernele Filat. Cele mai eficiente guverne pe care le-a avut Republica Moldova. Cu reforme reale și rezultate palpabile.
Apoi n-a mai fost nimic.
Dintre cei 24 de ani ai Republicii Moldova am avut doi ani de democratizare a instituțiilor statului sub mandatul președintelui Voronin, trei ani de reforme ale guvernelor Filat și cele nouă luni de reforme ale guvernului Sturza.
Și 18 ani aruncați în vânt.