Echipa olimpică a Republicii Moldova a avut cel mai bun rezultat din cei 28 de ani ai săi.

La precedentele 7 olimpiade Republica Moldova a obținut 6 medalii (fără medalia Barcelonei din 1992, când sportivii din RM apăreau sub drapelul struțocămilei CSI).

La ediția de la Paris Republica Moldova a obținut 4 medalii.

Dacă ne uităm la ani și la medaliile olimpice ale RM, atunci majoritatea medaliilor sunt obținute în perioada când Republica Moldova avea o speranță politică și socială, avea libertate și democrație. În anii 1996 și 2000, când am ratat integrarea europeană la muchie (ar fi trebuit să fim invitați la negocieri UE împreună cu România în 1999), sportivii din RM obțin câte două medalii de olimpiadă.

Primii 20 de ani ai secolului XX, când RM a ratat toate oportunitățile politice și economice care puteau fi ratate, am avut 20 de ani fără medalii, cu excepția bronzului din 2008.

Speranțele firave ale anului 2020 au adus o medalie la Tokio 2020, desfășurat în 2021.

Paris 2024 a fost prima olimpiadă când aproape toată societate a început să se intereseze de sportivii noștri, de rezultatele olimpice.

Anul 2024 e un an al speranței în Republica Moldova.

Mi s-a părut ciudat că n-am avut pugiliști printre premianți. Antrenorul Caduc din Grimăncăuți reușea să aducă medalii internaționale doar cu flăcăii din satul de la nord. Și Grimăncăuții, chiar dacă l-au dat și pe Nicolae Simatoc, cel mai titrat fotbalist român al tuturor timpurilor (Gheorghe Hagi a avut noroc de TV și de liberalizarea granițelor), nu este un sat foarte mare. Mai avem 500 de sate în Republica Moldova ca acesta. Dar Federația de Box, condusă de Chirtoca, n-a reușit să adune din 500 de sate ceea ce reușea Caduc cu un singur sat.

Petru Caduc continuă să antreneze pugiliști în Grimăncăuții Bricenilor.