Eram student. Anul I, jurnalistică. Locuiam în căminul nr.6. Cel demolat recent. Colegul de cameră a cumpărat două bilete la un film sovietic. Oricare. Nu mai contează cum era reflectat realismul socialist. Avea emoții. Un bilet era pentru domnișoara de peste o cameră. I-a dat cele două bilete domnișoarei. A cântat la clarinet. Urmând să se întâlnească cu ea în oraș. La un corjic. Ăsta era ceremonialul cuceririi inimii unei fete.
Aveam un gând ascuns de fiecare dată când cânta la clarinet: să-i ascund fiecare piesă la cele patru etaje ale căminului, iar muștucul să-l arunc pe acoperiș.
Apoi a iești în oraș. Domnișoara de peste o cameră a apărut peste o oră. Mi-a zis inocentă că are două bilete la cinema. Eu, inocent și mare iubitor de clarinet, am acceptat. Am sărit peste corjic.
Așa a rămas în memoria mea cinematograful „40 let VLKSM”, actualul „Gaudeamus”.
Clădirea cinematografului „Gaudeamus” e după calapodul caselor culturale din satele din RSSM, construite în perioada declinului arhitecturii imperiale staliniste și democratizării arhitecturii de către Hrușciov. Nimic spectaculos, nimic imperial. Materiale ieftine. Construcție rapidă. Ea n-a fost inclusă în patrimoniul arhitectural național sau local. Nici nu era cazul. Doar amintirile noastre pot fi incluse în patrimoniul nostalgiilor tinereței.
Nu văd o pierdere a bijuterii arhitecturale a Chișinăului. Problema e alta. Monumentul tinerelor comsomoliști, care e declarat patrimoniu național, a clădirii cinematografului e pe mormintele din Cimitirul Armenesc. Exact în acea zonă era mormântul lui Carol Schmidt, primarul Chișinăul de la răscrucea secolelor XIX-XX.
Cei care au permis construcția imobilului cu 15 etaje și demolarea cinematografului, cei care vor să construiască noua clădire au de depus o cerere pe numele primarului Carol Schmidt. El trebuie să vă dea avizul.
Restul sunt șmecherii economice și politice.
„Dumnezeu există. Și locuiește la Bruxelles.” A fost ultimul film pe care l-am văzut la „Gaudeamus”.  Acu doi-trei ani. Era Testament nou-nouț. Și eram cu acea domnișoară din căminul nr.6.
Acasă avem o duzină de tobe. De pe timpurile când fiica noastră era percuționistă. Am devenit tolerant cu instrumentele muzicale.