Nu am de unde ști dacă Iisus Hristos, cel de acu două mii de ani, avea mersul lui Forrest Gump. Emilian Galaicu-Păun este un Hristos („Jesus” era strigat pe coridoarele Facultății de Litere), un pic grizonat, cu mersul lui Forrest Gump. Poate trece Parisul dintr-un capăt în altul pe jos, poate lua la pas Bucureștii din Piața Alba-Iulia până la Romexpo. Ca ceva firesc.

Emilian Galaicu-Păun a fost printre primii scriitori care, în iarna lui1996, publica în colecția Rotonda a Editurii Cartier romanul Gesturi. Trilogia nimicului.

Peste un an, la cei 33 de ani ai săi, venea redactor, apoi redactor-șef la Editura Cartier. Imperiul netului încă nu era. Telefoanele erau cu disc. Ziarele și revistele erau doar în print. Telefon mobil, un Philips mare și greu, avea doar șoferul Cartier. Tranziția din Republica Moldova era la început, încă suportabilă, viitorul părea frumos și aproape.

De 25 de ani tot ce e poezie la Cartier, de la colecția Rotonda până la Cartier de colecție trece prin Emil. A modificat cuvinte, a scos poeme, a modificat cu locul altele, a căutat titluri, a convins autorii să accepte schimbările. A continuat să-și scrie cărțile sale. Să-l traducă pe Pastoureau. Și să scoată cărțile altora. Să le promoveze în fiecare joi la lansările de la Librăria din Centru.

Nu acceptă un telefon mobil. Este unicul număr de telefon staționar pe care îl țin minte pe dinafară. Nu poartă ochelari. Și asta mă enervează.

Poate vorbi frumos despre toate domnișoarele lumii, dar o iubește doar pe Violina.

La mulți ani, Emilian Galaicu-Păun!