Nicolas TRIFON
Dilema aromânilor după pacea de la Bucureşti
– 1913-2013 –
După o relatare plină de vervă a rolului incompetenţei şi al corupţiei în ravagiile făcute de holeră în rîndurile armatei române care intervenise în Bulgaria cu cîteva săptămîni înainte, Constantin Argetoianu consemnează, în memoriile sale: „Pacea de la Bucureşti, încununînd opera norocului care ne dusese de mînă un an de zile, a reprezentat momentul culminant al politicii noastre înainte de Marele Război. Pe scara naţiunilor, poporul român a suit deodată zeci de trepte, înfăţişîndu-se Europei – mai ales Europei – ca arbitrul popoarelor balcanice.“
Pe fază cu Marile Puteri, bucuroase să se degajeze de responsabilitatea împărţirii Macedoniei – mai bine zis, a ultimelor posesiuni otomane în Europa –, în mai multe rînduri amînată, însă devenită inevitabilă în urma celui de-al Doilea Război Balcanic, România realiza, cu această ocazie, o performanţă diplomatică pe cît de neaşteptată, pe atît de remarcabilă. Greu de zis cît s-a bucurat, pe moment, poporul român de noua sa calitate de arbitru regional; cert este, în schimb, că pentru membrii Societăţii de Cultură Macedoromână şi pentru toţi cei din Balcanii recent pacificaţi, ale căror interese le reprezenta, lovitura era dură: existenţa aromânilor nu era consemnată în tratat, ci numai într-un schimb de scrisori între premierii statelor semnatare.
Între sfîrşitul Primului şi începutul celui de-al Doilea Război Balcanic (decembrie 1912 – iunie 1913), problema aromânilor a fost în centrul discuţiilor bilaterale purtate de România – în două rînduri, la Londra, în ianuarie, şi la Sankt Petersburg, în mai 1913, Bulgaria s-a angajat să le respecte autonomia culturală şi ecleziastică; Serbia a făcut propuneri similare. Grecia a oferit garanţii pentru aromânii din Pind, în cadrul negocierii frontierei cu Albania, iar la Londra, reprezentantul României – ţară acceptată in extremis la conferinţă – a propus, în martie, fără prea multă convingere, crearea unui canton aromân într-o Albanie lărgită. Puternicul lobby exersat de Societatea Macedoromână, ale cărei presiuni asupra presei şi clasei politice fuseseră atît de eficace în ultimele trei decenii, nu a fost în măsură să intervină în decizia finală.
În darea de seamă întocmită în numele Societăţii, pe 20 aprilie 1914, George Murnu nu poate decît să constate: „Grecia, Serbia şi Muntenegru s-au îndoit ca teritoriu, Bulgaria a dobîndit ţinuturi întinse la miazăzi, Albania a devenit un stat de sine stătător… Numai un singur neam, aromânimea, armânamea noastră, nu şi-a putut asigura pentru sine, din întregul teritoriu ocupat odinioară de turci, nici o bucată de pămînt unde să-şi poată adăposti fiinţa sa etnică şi să poată lua parte, ca membru egal îndreptăţit, în concertul popoarelor din răsăritul Europei. Aşadar, pacea încheiată la Bucureşti s-a stabilit cu nesocotirea ideii preconizate de noi şînfiinţarea unei Macedonii autonomeţ.“
Într-o conferinţă ţinută la Galaţi pe 25 august 1915, Tache Papahagi va fi mai precis în reproşurile făcute României, care nu a putut interveni în Balcani decît invocînd chestiunea aromânească: tocmai aceasta „i-a permis să participe şi să aibă un cuvînt de spus la conferinţele de la Londra şi Sankt Petersbug“, înainte ca problema aromânească să degenereze, „spre marea noastră nefericire“, în problema Cadrilaterului.
Se poate oare conchide că asistenţa culturală şi politică acordată aromânilor, timp de jumătate de secol, avea alte motivaţii şi urmărea cu totul alte scopuri? Unii au spus-o, chiar şi Iorga a sugerat-o mai tîrziu, în 1933. În tot cazul, nici unul dintre intelectualii aromâni din generaţia traducătorului lui Homer în română şi a autorului monumentalului Dicţionar dialectal aromân, apărut în 1963, nu s-a încumetat să critice direct deciziile şi politica dusă de statul român, ceea ce le-a permis să continue să servească, fără mari iluzii, „cauza“ – atît pe plan cultural, realizînd o operă inestimabilă pînă azi, cît şi pe plan politic, fără succes, în rarele ocazii care s-au ivit.
Mai verosimilă pare a fi explicaţia sugerată de contele Aehrenthal, viitorul ministru de Externe austro-ungar, în misiva trimisă cancelarului Galukowski pe 18 ianuarie 1898: „Prin întemeierea de biserici şi şcoli româneşti, Regatul urmăreşte două ţeluri: unul platonic-naţional şi unul practic-politic. Grandomania indigenă socoate drept o sfîntă datorie să intervină oriunde există interese etnice româneşti, pentru a le ocroti şi tutela. În ce-l priveşte pe politicianul pragmatic, el se interesează de cuţovlahi doar pentru a avea posibilitatea să-i folosească, dacă e cazul, drept obiect de compensaţie în raporturile cu Bulgaria.“ Pentru a evita orice neînţelegere, trebuie însă reamintit că statul român a intervenit la cererea şi cu concursul activ al fruntaşilor aromâni ostili tentativelor hegemonice ale naţionaliştilor şi statului grecesc. Altă carte, ei nu aveau de jucat. Fără intervenţia României, poate că nu s-ar vorbi azi despre aromâni, decît la trecut.
Un răspuns tranşant privind politica României în Balcani în perioada 1864-1913 nu este posibil, iar conjecturile pe această temă nu pot duce decît la un impas. Mai productiv, în ceea ce priveşte situaţia aromânilor înainte şi mai ales după pacea de la Bucureşti, ar fi să considerăm acest eveniment ca sfîrşitul unui ciclu naţional. Un sfîrşit dureros, previzibil totuşi, intuit de unii, anunţat de alţii, care însă nu a fost asumat; ceea ce a făcut, din motive contradictorii, ca problema aromânilor să rămînă de actualitate pînă azi, sub forma unei dileme greu de rezolvat, care a apărut după decembrie 1989.
Societatea Macedoromână a supravieţuit, ba chiar a prosperat, după 1913, la Bucureşti, şi asta pînă la supendarea ei, sub regimul comunist. Activităţile îi erau însă de altă natură, ca şi politica statului român, care continua să întreţină şcoli româneşti în Grecia, fără însă să reitereze cererile anterioare privind ocrotirea aromânilor. Dezangajarea a fost progresivă, însă ireversibilă, cum o dovedeşte şi faptul că statul român nu a intervenit sub nici o formă în iniţiativele izolate luate în Primul şi al Doilea Război Mondial.
Situaţia va deveni, într-un fel, şi mai emblematică sub regimul comunist. Problema aromânească devine tabu, ceea ce nu împiedică realizarea şi publicarea unor lucrări de mare calitate în materie de literatură, lingvistică şi istorie aromână. În perioada interbelică, poziţia publică a aromânilor – mulţi veniţi în România înainte de 1913 şi jucînd uneori un rol de prim rang, mai ales în viaţa culturală – este foarte clară: aceasta e ţara noastră, a făcut ce-a putut pentru noi, sîntem români, fideli angajamentelor anterioare, alternativa constînd în salvarea patrimoniului nostru, ceea ce nu e posibil decît în (şi cu) România, în celelalte state, situaţia fiind definitiv blocată. Din acest punct de vedere, n-au intervenit schimbări majore sub regimul comunist.
Consensul privind această opţiune a fost brutal rupt la începutul anilor 1990. Imediat după căderea lui Ceauşescu, chestiunea aromână a încetat subit să mai fie tabu, în timp ce noi teme, greu de conceput înainte, interveneau în dezbaterile publice. Ce ne diferenţiază de ceilalţi, inclusiv de români? De ce părinţii sau strămoşii noştri au venit în România? Ce vrem noi, aromânii? „Să ne păstrăm limba“ – au spus-o toţi clasicii, de la Pericle Papahagi pînă la Matilda Caragiu. Dar cum? Îi criticăm pe greci că ne grecizează, pe alţii că ne slavizează, dar în România nu sîntem şi noi pe cale de a ne „româniza“? Cum se poate transmite o limbă fără un cadru instituţional minimal? Unele dintre aceste întrebări fuseseră deja formulate, în anii 1980, în publicaţiile aromâne din diaspora occidentală, compusă mai ales de aromâni venind din România, născuţi însă în celelalte ţări balcanice şi în contact permanent cu „coetnicii“ lor din Balcani şi mai ales din România. Chiar dacă, iniţial, ei se situau pe poziţia conservatoare a „clasicilor“, redactorii acestor publicaţii erau sensibili la evoluţia ideilor despre naţiune şi despre respectul minorităţilor în Occident. Primele petiţii priveau situaţia din Grecia, care începea să se deblocheze, în perspectiva intrării în Comunitatea Europeană, permiţînd constituirea asociaţiilor vlahe panelene. Căderea comunismului în celelalte ţări din Balcani se va traduce, la rîndul ei, prin revendicări culturale şi politice inedite pentru lumea aromână.
Totuşi, manifestarea publică cea mai spectaculoasă a avut loc în România, din motive care depăşeau relaţia privilegiată între această ţară şi aromâni. Independent de contribuţiile „clasicilor“ studiilor aromâne, urmaşii colonizării Cadrilaterului veneau cu o contribuţie mult mai preţioasă: ei conservau limba şi voiau să o perpetueze. Încetul cu încetul, constituirea şi conservarea unui patrimoniu specific nu mai era unica soluţie alternativă, iar respectul pentru angajamentele predecesorilor în favoarea „patriei-mamă“ nu mai avea aceeaşi semnificaţie. Particularismul aromân se exprima fără complexele de odinioară, îşi revendica dimensiunea supranaţională şi căuta să se manifeste în acord cu noile norme europene. Rezoluţia 1333/1997 a Consiliului Europei nu recomanda ea ocrotirea limbii şi a culturii aromâne în toate ţările în care trăiesc aromâni, deci şi în România? Mai rămînea însă un detaliu, nu chiar neglijabil: măsurile susceptibile să asigure o asemenea ocrotire. În această perspectivă trebuie văzută depunerea, după multe discuţii interne contradictorii, de către Comunitatea Aromână din România, a cererii de recunoaştere a minorităţii aromâne în România, în 2005. Reacţiile aromânilor care se opun acestei decizii – din motive multiple, de la convingeri personale pînă la interese nu mai puţin personale, trecînd prin frica de a fi catalogat ca minoritar sau de a pierde reputaţia asociată cu originea sa aromână – au fost foarte dure. Inutil de precizat că acest şoc provoacă şi exacerbează naţionalismul românesc al unora şi naţionalismul aromânesc al altora, acesta din urmă constituind o noutate care s-a afirmat mai ales după 2005, cîteodată sub forme derutante, precum adoptarea unui curios neologism pentru a-i desemna pe aromâni – „makedonarmâni“ –, care are, poate, avantajul de a-i individualiza pe aromânii din România faţă de compatrioţii lor români, dar care îi îndepărtează de coetnicii lor din Balcani.
Aceste manifestări pot fi asociate cu o tendinţă curentă în România: odată cu căderea comunismului, o luăm de la capăt, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, timp de patru decenii. Societatea de cultură macedoromână a fost reactivată şi a reluat firul dezbaterilor din perioada interbelică, manifestînd puţin interes pentru realităţile actuale. Statul român se revendică şi el de la tradiţie, de la o tradiţie care, pe alocuri, aminteşte de grandomania şi pragmatismul politicienilor de altădată. Iar militanţii şi simpatizanţii mişcării aromâne autonome sînt din ce în ce mai tentaţi de revendicări naţionale care, inevitabil, denaturează spiritul european ce domina iniţial. În mod evident, nici unii, nici ceilalţi nu au realizat că pacea de la Bucureşti a însemnat sfîrşitul ciclului naţional pentru aromâni şi necesitatea de a inova, de a căuta alte căi pentru a-şi afirma şi cultiva reperele şi valorile. Cît despre recenta modificare a legii 299/2007, votată anul acesta de Parlamentul român, ea include în categoria „românilor de pretutindeni“ pe „armâni, armânji, aromâni, basarabeni, cuţovlahi, daco-români, fărşeroţi, herţeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureşeni, megleniţi, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumâni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum şi toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus.“ Astfel, ea ne reaminteşte că România e ţara care a dat nu numai un Urmuz sau un Eugen Ionescu, dar şi mulţi alţi creatori – involuntar, desigur, însă cu atît mai preţioşi, în materie de absurd.
A doua zi după memorabila şedinţă din Parlament, George Vrana trimitea, pe Forumul Armânamea, un poem intitulat „Tu uranolu absurdu a Balcanlui“ („În cerul absurd al Balcanului“), care începe astfel: „Numa amea nu easti pri vîrnî hartî, / ma yramili a l’ei lumbrusescu / tu urano… // Inima mea nu easti iuva, / ama bati cu puteari ninga voi, / fraţl’i a mel’i balcaniţ ţi u-ngropaţ, / u cîlcaţ dipriunî şi u luaţi azvarna / pri sucăchili a Balcanlui/ta s-hiţ cîndisiţ/ti niexistenţa a mea…“ – „Numele meu nu se găseşte pe nici o hartă, / dar literele lui strălucesc / în cer… // Inima mea nu este nicăieri, / dar bate cu putere lîngă voi, / fraţii mei balcanici, ce o-ngropaţi, / o călcaţi neîncetat şi o tîrîţi / pe străzile Balcanului, / ca să fiţi convinşi / de neexistenţa mea…
Nicolas Trifon este eseist. A publicat volumul Aromânii – pretutindeni, nicăieri, tradus din limba franceză de Adrian Ciubotaru, Editura Cartier, 2012.
(Textul a apărut în Dilema Veche)
Florin O. Z.
Foarte intructiv este eseul de mai sus.
Gheorghe Erizanu
@Florin O.Z.: Nicolas Trifon va participa la evenimentele legate de Pacea de la București în a doua săptămână a lui august. Iar cartea Aromânii este excelentă.
Florin O. Z.
@ Gheorghe Erizanu,
Mulțumesc de informatie. Desigur, mi-ar fi drag să particip, dar, acum, este prea târziu și “it is a bridge too far.”
Catalin
pt. domnul Florin O.Z.
As indrazni sa intreb doar:”Foarte instructiv”… de ce?
Florin O. Z.
Pentru domnul Cătălin,
Vorbeam strict din punctul meu de vedere. Recunosc, monologam.
Eseul scoate la iveală lucruri pe care nu le știam sau nu le știam corect, nuanțat și privite strict într-un anumit context.
Câteva dintre exemple, care sunt enumerate arbitrar, ar putea fi urmatoarele:
1. Intervenția contelui de Ährenthal din 1898;
2. Reacțiile aromânilor veniți și stabiliți în România-mumă, “de la Pericle Papahagi pînă la Matilda Caragiu;”
3. Critica lui Tache Papahagi din 1915;
4. Importanța pe care Constantin Argetoianu o acorda reacțiilor Europei la brusca revelare ca România nu poate fi, ci este un arbitru local, un arbitru balcanic, desigur;
5. Poemul lui George Vrana …