GABRIEL ESTE PRIMUL COPIL din cei 17 ai telegrafistului Garcia și ai frumoasei Luisa, fata colonelului Marquez. Până la vârsta de opt ani a trăit în casa bunelului. Asta a fost înțelegerea prin care colonelul liberal Marquez a acceptat să-și dea fata unui Garcia, care venea dintr-o familie conservatoare. Bătrânul colonel obișnuia să-i povestească nepotului din momentele sale de luptă. Tot colonelul a fost cel care l-a obișnuit pe viitorul laureat al premiului Nobel ca atunci când nu știi ceva „trebuie să mergem să vedem ce zice dicționarul”.
ATUNCI CÂND L –A CITIT PE KAFKA, la 17 ani, și a înțeles că scriitorul poate modifica realitatea, Marquez a hotărât că va fi scriitor. Autorii pe care îi recitește cel mai des sunt Conrad și Saint-Exupery. Dar continuă să creadă că cel mai bun roman care s-a scris este Război și pace de Tolstoi. Criticii au văzut în opera lui influențe din Faulkner. Dar Marquez recunoaște că mai sunt Virginia Woolf, Joyce, Sofocle, Rimbaud, Kafka, Green, Hemingway, poezia spaniolă din Secolul de Aur, muzica de cameră de la Schumann la Bartok.
Scrisul, după Marquez, „este unica forță capabilă să se ia la întrecere cu dragostea. Și îndeosebi, vocația artistică, cea mai misterioasă dintre toate, căreia i se consacră viața toată fără să se aștepte nimic de la ea”.
VIJELIA DE USCĂTURI, primul său roman, scris la 22 de ani, a fost respins de toate editurile spaniole din America Latină. L-a publicat peste cinci ani, pe proprii bani, într-un tiraj de 1000 de exemplare la o modestă tipografie din Bogota.
A abandonat facultatea de drept. A avut rubrica zilnică „Girafa” la cotidianul El Heraldo din Barranquilla, fiind plătit cu trei pesos coloana. Noaptea târziu, după ce toată lumea pleca din redacție, lucra până în zori la romanul Vijelia de uscături. Locuia într-un hotel de trecere, de peste drum de redacție, de fiecare dată în altă cameră, plătind un peso și jumătate. Iar atunci când nu avea cu ce plăti camera lăsa în custodie portarului manuscrisul romanului. Portarul știa că aceste hârtii sunt foarte importante pentru client.
Fuma zilnic, fără nici un presentiment, 60 de țigări de tutun tare.
COLONELULUI NU ARE CINE SĂ-I SCRIE. În iarna lui 1955 Marquez a fost trimis corespondent la Paris al ziarului El Espectador. S-a stabilit la hotelul Flandre, la etajul șapte. Noaptea scria romanul Ceasul rău. Dar a trebuit să-l întrerupă. A apărut un personaj, un colonel bătrân, care în fiecare vineri își aștepta în zadar pensia de veteran al războiului civil. Marquez era în aceeași situație. Nu știa niciodată dacă mâine va veni scrisoarea cu cec. Rojas Pinnila, dictatorul care guverna pe atunci Columbia, a desființat El Espectator. Și atunci situația a devenit și mai gravă. Marquez a ajuns să cerșească și să doarmă pe băncile din parcurile Parisului.
Colonelului nu are cine să-i scrie a fost publicată de o revistă literară din Bogota. Fără ca directorul revistei să-i ceară permisiunea sau să-i plătească onorariu.
UN VEAC DE SINGURĂTATE. A fost trimis corespondent al agenției Prensa Latina la New York. Ziua lucra ca reporter. Noaptea își scria cărțile sale. A demisionat când a căzut de la direcția agenției Jorje Ricardo Masetti. A rămas în New York fără serviciu și fără bilet de întoarcere.
A decis să plece în Mexic cu soția și copilul. Cu autobuzul și cu un capital de 100 de dolari.
Primul serviciu în Mexic l-a obținut ca redactor la o revistă pentru femei.
A abandonat serviciul. Și-a amanetat mașina. I-a dat banii soției Mercedes ca să aibă grijă de nevoile casei. Și a lucrat la Un veac de singurătate. Credea că îl va scrie în șase luni. Dar a durat doi ani.  „Sau dau o lovitură cu cartea asta, sau îmi rup gâtul”. Le spunea Marquez prietenilor. Credea că va vinde 5000 de exemplare. Celelalte patru cărți apărute până atunci s-au vândut în câte o mie de exemplare. Editura Sudamericana a estimat 8000 de exemplare. În 15 zile doar în Buenos Aires s-au vândut 10000 de exemplare.
Întrebat de unde provine singurătatea celor din familia Buendia, Marquez răspunde: „Pentru mine, din faptul că nu iubesc. Din care se observă că Aureliano cel cu coada de porc era singurul Buendia care într-un secol fusese conceput cu dragoste. Nici un Buendia nu era în stare să iubească și în asta constă secretul singurătății lor, al frustrării lor.”
Romanul a fost scris în 18 luni. În fiecare zi, de la nouă dimineața până la trei după-amiază. În ultima zi, „știam că va fi ultima zi,” l-a terminat pe neașteptate la unsprezece. „Nu știam ce să fac cu timpul care îmi prisosea și am încercat să inventez ceva ca să pot trăi până la trei după-amiază”.
Marquez nu e sigur dacă istoria celor din Buendia durează exact o sută de ani. Dar după apariția volumului nu mai conta nimic.
Este cartea pe care nu o suportă cel mai mult. Totul s-a schimbat după scrierea și apariție ei.
ESTE AUTORUL UNEI SINGURE CĂRȚI.  De altfel, ca toți scriitorii. Tema acestei cărți este singurătatea. Cea mai bună cartea a sa crede că este Toamna patriarhului. Pentru a o scrie a studiat biografiile tuturor dictatorilor latino-americani. A lucrat 17 ani la ea. A fost întreruptă de scrierea romanului Un veac de singurătate.
„Intenția mea a fost totdeauna aceea de a face o sinteză a tuturor dictatorilor latinoamericani, dar în special a celor din Caraibe. Fără îndoială, personalitatea lui Juan Vincente Gomez era atât de impunătoare, și pe lângă asta exercita asupra mea o fascinație atât de intensă, încât patriarhul are mai mult din el decât din oricare altul.”
MACONDO, satul imaginar din romanele lui Marquez, era numele unei plantații de bananieri. „Cuvântul acesta îmi atrăsese atenția din primele călătorii cu bunicul, dar numai când am ajuns om în toată firea am descoperit că îmi plăcea rezonanța lui poetică. Niciodată nu l-am auzit la nimeni și nici măcar nu m-am întrebat ce înseamnă.” După ce l-a utilizat în trei cărți a aflat dintr-o enciclopedie că e un arbore tropical cu lemn alb și moale, care nu are nici flori, nici fructe, folosit pentru făcut luntre și cioplit vase de bucătărie. Iar în Tanganyika există seminția nomadă Makondo.
Dar Macondo, „mai mult decât un loc în lume, este o stare de spirit.”
REALISMUL MAGIC sau mitic este o invenție a criticilor literari. Din lene. Sau din „limitările pe care raționaliștii sau staliniștii din toate timpurile au încercat să le impună pentru ca să le fie mai ușor s-o înțeleagă”. Atunci când au trebuit să găsească o explicație a textelor lui Gabriel Garcia Marquez.
„Realitatea noastră este lipsită de măsură și adeseori pune scriitorului probleme foarte serioase, cum este aceea a insuficienței cuvintelor. Când vorbim despre un râu, cel mai mare pe care și-l poate imagina un cititor european este Dunărea, care are 2790 de kilometri ca lungime. Cum și-ar putea imagina Amazonul, care în unele locuri e atât de lat încât de pe un țărm nu se zărește celălalt? Cuvântul „furtună” sugerează ceva cititorului european și altceva nouă, și la fel se întâmplă cu cuvântul „ploaie”, care n-are nimic de a face cu diluviile torențiale de la tropice”, spune Marquez.
Îngerii, se întâmplă uneori, cad pe pământ. Iar îngerii bicisnici cad în cotețul găinilor. Este o realitate. La Gabriel Garcia Marquez.