Emil Brumaru, poetul mai „capricios ca vremea” de toamnă ploioasă de Iași, i-a pomenit lui Dan Lungu, pentru prima dată, de Malagamba, „omul care a devenit substantiv comun”.
„…Gulerul-compresă,
Haina-pardesiu
Umerii la gleznă
Pantofii-sicriu,
Dar nimic nu-mi pasă
Eu sunt optimist
Că-s malagambist…”
Malagambismul s-a născut în 1942 și a fost lansat inițial ca termen peiorativ. Din perspectiva conducerii politice de atunci, adică a guvernului autoritar condus de Ion Antonescu, nu, nu era bine să fii malagambist. Adică să te îmbraci să te porți în siajul lui Sergiu Malagamba, cum o făceau foarte mulți tineri ai epocii, în special bucureșteni din înalta societate.
Supertalentatul baterist ajunsese de la Chișinău în capitala țării în 1934, la douăzeci și unu de ani, și doar în opt ani crease fără voia sa o adevărată modă, consonantă cu trendurile occidentale. Comportamentul dezinvolt, ținuta atipică și aerul rebel al junilor inspirați de Serghei sfidau aerul cazon al guvernului antonescian și maculau, în opinia oficialilor, efortul ostașilor români de pe front. Mai mult, muzica pe care o ascultau malagambiștii și dansurile lor nu erau purtătoare ale valorilor tradiționale populare românești și nici nu însuflețeau efortul de război, așa cum o făceau marșurile sau muzica militară. Unde mai pui că jazzul, cultivat de Malagamba în România, era suspectat că facilitează propaganda de război anglo-americană. Așa că au început să fie atent supravegheați de Siguranță. Una dintre piesele de la dosar semnalează că printre malagambiști se numără preponderent evrei, greci și armeni „care se manifestă printr-o exagerată și inoportună cultivare a muzicii hot-ritmate, anglo-saxone, inspirată din muzica negrilor americani și produsă predominant de compozitori și autori de text evrei, și prin portul unei îmbrăcăminţi excentrice, copiată după modelul Broadway-ului new-yorkez”.
Malagamba s-a născut la Chișinău în 1913, într-o familie mixtă. Tatăl era italian, Pietro Victor Malagamba, iar mama, Marta Oganesian, se trăgea din armenii transnistreni din Grigoriopol. I-au pus prenumele Sarkis, care în funcție de împrejurări va deveni Sergiu sau Serghei. Chișinăul începutului de secol XX era multicultural, iar educația muzicală foarte prețuită.
De foarte tânăr, se lansează ca baterist la Chișinău în orchestra de jazz a lui Nicolae Cireș, care este uluit de talentul său. La douăzeci și unu de ani, în 1934, ajunge la București și își începe drumul transformării în substantiv comun, încurajat de Dinu Șerbănescu, șeful orchestrei de la Melody Bar. Peste doi ani, în 1936, îl găsim baterist în orchestra lui Joe Reininger, cu care face turnee în Egipt și Sudan. După acest moment, nu mai există orchestră importanta în București care să nu-l aibă „muzicant toboșar” pe Sergiu Malagamba. În 1939 își lansează Orchestra Malagamba și dirijează primul său concert. Din rațiuni de marketing, își îmbracă toți membri orchestrei la fel, elegant și îndrăzneț, dând involuntar start malagambismului, care va deveni de neoprit.
În 1942, știm deja, va fi arestat din ordinul mareșalului Ion Antonescu. Internarea lui în lagăr pentru o lună nu va face decât să-i sporească legenda. După instalarea dictaturii comuniste în România, episodul de la Târgul Jiu îi servește de minune: va fi considerat antifascist, ceea ce îi va facilita integrarea în noua societate, altminteri ostilă față de oamenii de succes ai vechiului regim. În 1947 devine membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România.
Între 1948-1955 lucrează la teatrul de estradă, concertează la Sala Dalles și e percuţionist la timpane în Orchestra Simfonică a Cinematografiei. Din 1955 și până în 1974 a fost dirijor la Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, ocazie cu care a făcut nenumărate turnee în străinătate (Polonia, R.D. Germană, URSS, Italia, Israel și Franța). Nu a fost niciodată tentat să rămână în străinătate. În 1957, printr-un concurs de împrejurări cântă alături de Yves Montand la restaurantul „Mon Jardin” din București, pe locul unde este acum Hotel Sheraton. Întâmplarea este frumoasă: Yves Montand și Simone Signoret, artiști de stânga, se aflau într-un turneu care începuse la Moscova și continua în diferite țări din lagărul socialist, cum i se spunea atunci. Pe 20 februarie cei doi au ajuns la București, unde șansonetistul a dat două concerte la Sala Floreasca, proaspăt construită, cea mai încăpătoare în epocă. Într-una din seri, cei doi, împreună cu Bob Castella și membri ai orchestrei au poposit la „Mon Jardin”, locul cu cea mai progresistă muzică din România acelor ani. Acolo cântau Sergiu Malagamba, Iancsy Korosi și Johnny Răducanu. Entuziasmați de ce aud pe scenă, francezii s-au alăturat și au cântat cu toții până târziu în noapte.
Pe 15 aprilie 1978, la șaizeci și cinci de ani, încă tânăr, Sergiu Malagamba se stinge la București și va fi înmormântat în cimitirul Străulești.