Generația 80 este una fericită. Nicio generație n-a avut atât de multe studii și exegeze. Critici atenți și teoreticieni au studiat, au comparat, au făcut ierarhii pentru scriitorii optzeciși.

Totul a început de la acea discuție despre postmodernism din Caietele critice (număr dublu) din 1987.

În 1993, Alexandru Mușina editează Antologia poeziei generației 80, la Editura Vlasie. În următorul an Gheorghe Crăciun, la aceeași editură, scoate Competiția continuă. Generația ’80 în texte teoretice. În 1993, Radu G.Țeposu publică, la Editura Eminescu, Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă.

Basarabenii aveau să anunțe și ei frontul poetic optzecist prin antologia Portret de grup, cu editorii Eugen Lungu, criticul, flancat de poeții optzeciști Emilian Galaicu-Păun și Nicolae Popa, la Editura Arc, în 1995. Nicolae Leahu publică în 2000, la Editura Cartier, studiul Poezia generației 80.

În 2014, la Cartier, apărea prima ediție din Romanul generației 80, de Maria Șleahtițchi, primul studiu dedicat prozatorilor. După zece ani, apare ediția a doua, reconceptualizată și adaugită (ca volum, e aproape de două ori mai mare).

Primul roman optzecist basarabean e Martorul, debutul editorial al lui Vasile Gârneț, apărut în chirilice în 1988. Andrei Țurcanu, atunci, a scris încântat despre el. Romanul a rămas în spațiul literelor rusești. Vasile Gârneț, un scriitor atent și zgârcit cu publicul, nu l-a mai reeditat până astăzi. Fragmente întregi din Martorul au fost omise de ultimii cenzori ai realismului socialist. Peste un an aveau să apară primele cărți cu alfabet latin, iar cenzorii aveau să rămână doar în studiile Lilianei Corobca. A fost un moment nefericit pentru Martorul, o carte de deschidere publicată printre ultimele cărți cu chirilice în RSSM.

Din primul grup al optzeciștilor români, după Maria Șleahtițchi, au făcut parte Mircea Nedelciu, Ioan Flora, Gheorghe Iova, Ioan Lăcustă, Gheorghe Ene, Constantin Stan, Sorin Preda, Emil Paraschivoiu.

Sunt 61 de romane optzeciste. Din diferite literaturi. Avem o selecție foarte riguroasă din romanele optzeciștilor din România, o selecție mai laxă ale celor din Republica Moldova. Sunt analizate romanele maghiarului Peter Esterhazy, rusului franțuzit Andrei Makine, polonezilor Andrzej Stasiuk și Olga Tokarczuk, ucrainenilor Iurii Andruhovîci și Oksana Zabujko, bulgarului Gheorghi Gospodinov.

Maria Șleahtițchi analizează romanele ca un tot întreg, indiferent de limbile în care au fost scrise și constată că „există o generație 80 constituită deasupra diferențelor inerente ale literaturilor naționale”.

Independent de Maria Șleahtițchi, ucraineanca Oksana Zabujko, într-o conferință recentă, vorbea exact ca și Maria Șleahtițchi despre o literatură comună a Europei Centrale și de Est.

Optzeciștii sunt ultimii scriitori. Au încheiat un ciclu lung, care a început în interbelic, a stagnat în perioada realismului socialist și s-a maturizat în generația 80 (după Gheorghe Crăciun).

După anul 2000 în literatură intră generația povestașilor. Prin programatica serie de proză contemporană a Editurii Polirom (cred că era 2004). Basarabenii au apărut la editura brașoveană Aula a lui Alexandru Mușina, cu 4-5 ani mai devreme: Iepurii nu mor de Savatie Baștovoi și Pizdeț de Alexandru Vakulovski. În 1999 Constantin Cheianu publica la Cartier Totul despre mine, care includea și excelenta proză pentru adolescenți Merișor. După mine, ei au fost deschizătorii unei noi paradigme literare. Lăsăm studiile pentru criticii generației 2000, care, ca orice generație conturată, îi are cu prisosință.