Am fost foarte mândru de performanțele mele sportive timp de 40 de ani. La sprint 100 metri. Aveam 10,2 secunde. Fiind elev. Dacă apăream la competiții, atunci, generos, puteam să le ofer ocazia colegilor mei pentru un loc II sau III. Știam că recordul mondial e sub 10 secunde.

În primul an de facultate, la Universiadă, pentru prima dată în cei doi ani și ceva de sprint ai mei, am fost doar al patrulea. Primele trei locuri au fost ocupate de studenții din țările continentului african. N-am fost atât de fericit ca franțuzoaica Alice Finot de la Paris 2024. N-aveam încă prietenă. Și căsătoriile erau permise abia de la 18 ani. Remarca rasistă a atletei din Celeabinsk, pe care eu ar fi trebuit s-o înțeleg ca pe o încurajare, m-a lăsat rece. Mi-am pus ghetele (adidașii încă nu ajunsese în URSS) în cui. Și am trăit fericit cu memoria celor 10,2 secunde.

Fratele meu făcea ordine în casa părintească, după moartea tatălui. Și a dat de diplomele mele. Taică-meu le ordonase și aranjase meticulos pe toate. Am încercat să-l întreb pe taică-meu, din când în când, pe când era în viață, dacă nu a dat de niște diplome. Răspundea evaziv de fiecare dată.

Fratele mi-a dat teancul de diplome. Le-am căutat doar pe cele de la sprint. Și am găsit-o.

Cele 10,2 secunde erau 13,20.

Nu mă urcam pe podium nici la Olimpiada de la Atena din 1896, fiind clar depășit de Tom Burke cu 12 secunde.

Recordul RSSM era stabilit în același 1984, două luni mai târziu, la Moscova, de Alexandr Afteni cu 10,30 secunde.

Dacă fratele meu nu găsea acea diplomă, atunci mai trăiam încă vreo patruzeci de ani, așteptând ca un alergător moldovean să depășească cele 10,2 secunde.

La Paris, pentru prima dată în istorie, toți finaliștii au fost sub 10 secunde.