„De cîțiva ani încoace, Al. Cistelecan, admirat unanim pentru subtilele intuiții și judecăți privind spațiul poetic românesc, dar dedat, nu mai puțin, unui soi de mic narcisism ținînd de o anume caligrafie manieristă a expresiei, a publicat în presa literară o suită de profiluri de doamne lirice transilvane, dezgropate din fișiere îngălbenite de biblioteci, de unde nu le-a mai scos aproape nimeni și nici nu prea mai aveau șansa să fie scoase. /…/ presupusul temut călău surîde și se amuză în timpul execuției, nu mai puțin atent la baletul său de pe eșafod ori la dexteritățile cu care-și mînuiește instrumentele chirurgicale. E, pe deasupra, un bonom și un tandru.” (Ion Pop, România literară, nr. 1-2/2015)
