Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine

„I s-a spus generația războiului – e generația de poeți formată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care, reprimată de cenzura antonesciană, se pregătea să se afirme după 1944. I s-a mai spus generația pierdută, pentru că reprezentanții ei au fost fie înghițiți de închisorile comuniste, fie confiscați de aparatul de propagandă, atunci când nu au ales (au fost siliți să aleagă) cariere anonime, departe de poezie. Cu câteva excepții individuale (Ion Caraion, Geo Dumitrescu și puțini alții), această generație nu a atins marele potențial pe care îl anunța. În urma ei rămân, totuși, suficiente volume și poeme extraordinare. Din păcate, istoria literară i-a acordat prea puțină atenție. Spre deosebire de Cercul Literar de la Sibiu, celălalt versant al poeziei din anii ’40, care și-a exploatat și întreținut imaginea, generația albatrosistă a lui Geo Dumitrescu & Co. a rămas un subiect îngropat în arhive. Tocmai de aceea i s-a spus, cum ziceam, generația pierdută, pentru că pierdută a rămas până azi. Până azi, când splendida antologie critică a lui Claudiu Komartin îi face, în sfârșit, dreptate. Extrasă dintr-un cartuș al timpului, această poezie atinge, în cele din urmă, prezentul nostru: acum îi putem admira frumusețile, enigmele și actualitatea.” (Mihai Iovănel)