„Într-o Schiţă de geneză virtuală, Ion Hadârcă face o mărturisire de credinţă privind ceea ce el numeşte protogeneza de sine care se petrece într-o unitate spaţiu-timp foarte specială «prin separarea celor două orizonturi indivizibile — de Spaţiu şi Timp. Orizonturi în absolut şi orizontal de ireale, care mereu se aglutinează reciproc, tinzând spre marginile infinitului tocmai pentru a le înghiţi înapoi în unitatea lor primordială». Atunci-acolo, din Haos, se naşte Structura, termeni aflaţi nu atât într-un raport tensional, cât în unul de complementaritate, unite, în fond, într-un Haosmos…
Un experiment liric unic în literatura noastră e Noimele după Ioan, o carte care pare a se circumscrie poeziei sentimentului religios…
Cu sonetele din Memoria celulozei şi, mai ales, cu cele din Sonetariu se întorc în lirica lui Ion Hadârcă elegia şi erosul, tema departelui şi cântecul trist al (pe)trecerii omului. Spre deosebire însă de predecesori, Ion Hadârcă merge mai departe, încercând o temerară şi unică experienţă de reformare a sonetului prin absorbţia metodică a rigorilor formei,deconstrucţia şi reasamblarea postmodernă a arhirigidului construct sonetist…” (Ioan Holban)
