„Primul lucru pe care vreau să-l pomenesc aici este extraordinara provocare pe care am simțit-o recitindu-l pe Fundoianu. Un poet care nu seamănă cu nimeni și cu nimic. Elegant și dement, aș spune, inclasabil. Știind exact ce se întîmplă în literatură, lucrînd cu formule deja existente, dar răsturnînd mereu așteptările, nepăsător și lucid, memorabil în inteligența cu care a preluat mecanismele moderniste și le-a evitat prin refuzul poetizării excesive, folosind adesea un instrument poetic extrem de periculos, dar decisiv – ironia. O ironie subterană, dozată aproape perfect, extrem de eficientă. ” (Dan Coman)
