Coborâm, prietene...

„Pavel Boțu, lângă a cărui carte aducem aceste meditații, vine de la sud, din Bugeac, de pe malul Dunării. Și poate mai vine dintr-o aprigă sete. Sete de lume, de carte, de miracole. Sete transmisă din tată în fiu pe răbdătorul și îndârjitul pământ al Ceamașirului, baștina poetului. Numai acolo mi s-a dus piciorul în colbul drumului până la gleznă. Numai acolo am auzit vorbe vechi, sunând ca monedele turcești, vorbe pe care le știau cronicarii, iar noi le cam uităm. Numai acolo am băut un vin negru, adânc ca nopțile de vară, un vin mut ca pelinul și bubuitor ca tunetul din senin. Până azi prin acele părți plugurile când intră mai adânc, ce credeți că scot? Cenușă. Iar tot ce crește lângă cenușă are un gust aparte. Un gust aparte are și poezia lui Pavel Boțu. Pentru că rădăcinile ei nu s-au oprit la stratul de cenușă. Au dibuit mai adânc, au căutat și caută izvoarele. Sub lumina soarelui. Cele mai bune dintre versurile sale se deschid spre lume ca niște porți vechi, se deschid încet, cu un fel de ceremonial al lor, sunând din bălămăli, făgăduind ceva, dar și tăinuindu-l, pe măsură ce se deschid, pe măsură ce lumea le vede, le dă bună ziua și intră, lemnul porților, parcă pe nevăzute, scoate pe ici-colo câte un mugure, câte o frunză, câte o floare. Până ce face un freamăt verde.” (Liviu Damian)