”Nu mai aveam nicio cale de retragere. De fapt, ca să fie clar: nu am luat decizia de a muri pentru că mi s-a urât viața și nici din pricina groazei devastatoare de repetarea experiențelor prin care trecusem la Sachsenhausen, ci pentru că am înțeles cum am trăit și că nu mai puteam trăi nici astfel, nici altfel. Ne luăm zilele atunci când nu mai avem pentru cine sau pentru ce exista. În viață ne ține fie dragostea și grija pentru cineva, fie sentimentul unei datorii, certitudinea unei meniri. În momentul când constați că nu ai nici una, nici cealaltă, ajungi la punctul zero, descoperind abia atunci că moartea e o fatalitate, iar viața o șansă unică. Cât suntem tineri, nu pricepem în ce măsurănașterea noastră a fost un accident improbabil și nici măcar faptul că odată născuți, moartea ne așteaptă neîndoielnic. Ne trăim anii cei mai buni ca și cum am scrie viața pe ciornă, îmbătându-ne cu iluzia că va veni odată un moment, marele moment al vieții noastre, când o vom așterne pe curat, și numai când începem coborârea realizăm că viața se trăiește într-o singură redacție – de la început până la sfârșit. Nu razi nimic din ea.” (Oleg Serebian)
