„Acesta este un aspect fundamental al religiei egiptene. Dacă, pentru a se arăta oamenilor, divinităţile au ales nişte ipostaze din elementele cele mai potrivite din lumea sensibilă, ele se investesc în acestea doar temporar, tranzitoriu, însă nu se angajează niciodată în totalitate. Îşi păstrează întotdeauna independenţa dincolo de aceste manifestări. Personalitatea lor depăşeşte acel ceva prin care se lasă întrevăzute sau prin mijlocirea căruia oamenii încearcă să le surprindă. Afinităţi, omologii şi analogii, păstrând proporţiile, cu principiile a căror bună funcţionare o asigură pot atrage o divinitate spre un element sau altul. Zeul îl atinge, lasă în el pentru o vreme un crâmpei din substanţa sa, dar nu se înrădăcinează. Îl cuprinde, dar nu se mărgineşte la el; se aşază fără să se includă şi se desfăşoară fără să se îngrădească.” (Vernus Pascal)
