Testamentul necitit

„Aș putea spune că am scris o carte despre exod. Fenomenul există și tema este abordată de mass-media. Din păcate, mai mult prin știri senzaționale sau la rubrica „fapt divers”.

Nu cred că cei rămași acasă își pot face o imagine veridică a vieții apropiaților lor plecați la muncă în alte țări. Eu am scris despre mine, dar și despre alți oameni care au luat calea înstrăinării din disperare, din necesitate, din dorința de a-și asigura viața proprie sau a copiilor lor.

De-a lungul celor zece ani, după ce am plecat de la prima mea casă (acum sunt acasa în Italia), am înțeles că valorile netrecătoare nu sunt condiționate de un trai îndestulat. Nimeni nu ia nimic cu el când trece în neființă. Am muncit ca să-mi asigur copiii, dar în același timp i-am privat de multe bunuri spirituale. Îmi notam tot ce aș fi vrut să vorbesc cu ei. Am adunat un teanc de scrisori ticluite în lungile clipe de solitudine absolută. Nu este o descriere abstractă a realității, sunt trăirile mele. Este sufletul meu deschis în fața copiilor.

Am fost sinceră așa cum se cuvine să fie o mamă cu fiii ei. Nu de dragul sincerității, ci de dragul adevărului. Consider această carte drept cel mai important testament pe care îl las urmașilor.

Răvășind profunzimile memoriei, am depistat în trecut tangente cu actualele cataclisme sociale. Multe din ele mi-au fost explicate de istoria părinților mei.

Chiar dacă sursa de inspirație este însăși existența mea, cu siguranță că în Odiseea înstrăinării se vor regăsi și alte mame.” (Lilia Bicec)