Încă din Antichitate, blasfemia era un păcat greu, condamnat cu moartea. Că această atitudine se continuă şi astăzi este unul dintre marile mistere ale umanităţii, care pune sub semnul întrebării tocmai ideea de umanitate. Inclusiv în legislaţia unor ţări din Vestul Europei se mai prevăd pedepse pentru luarea în derâdere a simbolurilor religioase şi a credinţelor. Prezentul nu este prea generos nici cu literatura, iar Salman Rushdie este unul dintre scriitorii care au resimţit acut ce înseamnă că intoleranţa, care ia forme monstruoase, chiar atunci când pretextul este un roman acuzat că ia în derâdere „lucruri sfinte”. „Versetele satanice”, roman publicat în 1989, i-a adus din partea ayatollahului Iranului, Ruhollah Khomeini, neaşteptatul „premiu” fatwa – un edict prin care întreaga lume musulmană era somată să facă astfel încât Salman Rushdie şi editorii săi să fie ucişi – iar dacă Rushdie însuşi a reuşit să evite până acum atacurile, nu la fel de norocoşi au fost editori sau traducători din toată lumea, atacaţi sau chiar omorâţi. În anumite ţări, cărţile sale au fost interzise, iar în altele, exact cum citeam în distopia Fahrenheit 451 a lui Ray Bradbury, au fost arse în public.

În 2012, Rushdie spunea, pentru BBC, că în prezent nu ar mai putea să publice un astfel de roman. În ultimii douăzeci de ani, germenele intoleranţei, în întreaga lume, a dat roade atât de bogate, încât efectul este, practic, de întoarcere în Evul Mediu. “Dacă te uiţi la felul în care este atacată libertatea de expresie de către extremiştii religioşi, lucrurile de care sunt acuzaţi scriitori sunt mereu aceleaşi – blasfemie, erezie, insultă, ofensă – vocabular de Ev Mediu”. Majoritatea celor care l-au acuzat pe Rushdie de blasfemie nici măcar nu au citit romanul sau au extras din context câteva fragmente – aşa cum a fost, de altfel, chiar cazul ayatollahului, căruia i-au fost citite câteva fragmente despre imamul exilat, personaj văzut ca fiind o caricatură a acestuia.