Puţini scriitori au curajul să-şi dezvăluie secretele personale. Pascal Bruckner o face în paginile acestui roman-confesiune.
În fiecare seară, sub privirea iubitoare a mamei, fiul cel bun se roagă la Dumnezeu ca tatăl lui să moară. De ce? Pentru că este un soţ violent şi pervers, un antisemit patologic.
Fiul său va face totul pentru a nu-i semăna. Va fi studentul lui Jankélévitch şi al lui Barthes, cel mai bun prieten al lui Alain Finkielkraut; considerat ca făcând parte dintre “intelectualii evrei” cu care se identifică fără a fi evreu, va iubi femei cu rădăcini îndepărtate, va fi un tată iubitor şi un scriitor de succes.
Fiul cel bun este un adevărat “roman al originilor”, în care Pascal Bruckner relatează aventura sa personală şi intelectuală, oferindu-ne totodată cheia întregii sale opere.

De la albul pur al zăpezii din primele pagini şi până la împrejurările sordide în care tatăl său îşi va da sfârşitul, de la violenţa cuvintelor sale până la furia amestecată cu dragoste a fiului pentru tată, regăsim aici spectacolul cruzimii în toată virulenţa sa. Actorul principal e un nazist patetic, un ecologist fanatic, un căpcăun coleric, lângă care Pascal va rămâne, întotdeauna, fiul cel bun. Fiindcă dincolo de dispreţ şi de furie, acest roman este o mărturisire despre o iubire imposibilă, un monument închinat fricii şi iertării. — Le Figaro

“Tata nu mai avea nicio rușine. Îl plimbam pe coridoare, în scaunul rulant, iar el făcea să răsune micul claxon anexat. Abia ajuns în camera lui, nu visam altceva decât cum să fug mai repede de acolo. Nu aveam tăria de a-l săruta și abia de-i atingeam obrajii când ne întorceam. Ar fi trebuit să îl iau de mână și să i-o strâng între palmele mele. Ideea contactului direct cu el, însă, îmi făcea silă.”