Premiul Nobel pentru Literatură 1962

Traducere din limba engleză și note de Ona Frantz

Sunt 77 de ani de când Steinbeck a urcat pe un transportor naval de trupe cu destinația Anglia, urmând să transmită către New York Herald Tribune relatări de la fața locului despre războiul ce înghițise Europa. Decupajele realizate de el măsoară nu pulsul comandanților, al celor cu acces la săli de ședință în care se stabileau strategii, ci pe al maselor participante la război: superstiții, preconcepții, anecdote despre războiul legumelor anglo‑american sau despre asul oportuniștilor din întregul ansamblu al forțele aliate, neobositul Bob Hope și prada de război Lili Marlene. Într‑o completă indiferență față de canonul jurnalistic, toate acestea se scaldă copios în stilul deja consacrat, la acel moment, al scriitorului John Ernst Steinbeck. Pe cînd Steinbeck se înnoroia pe plajele europene, rubrica lui din NYHT devenea rapid una dintre cele mai mari atracții ale presei cotidiene și începea să‑şi lărgească difuzarea pe tot teritoriul SUA și mai departe, în spațiu și timp, până în contemporaneitate. Introducerea semnată de autor oferă o nepreţuită cheie de lectură.

„Reportajele de război ale lui Steinbeck sunt memorabile nu atât datorită valorii lor istorice, cât puternicei note personale, profund umane, vitalității cu care e surprins efectul războiului asupra celor aflați fie pe un transportor de trupe, fie pe un aerodrom din Anglia, fie în spatele frontului. Decorul se schimbă, e când Anglia, când Africa de Nord, cînd Italia, dar din toate relatările răzbat același discernământ, aceeași compasiune și înțelegere a omului de rând ce caracterizează și ficțiunea lui Steinbeck. […] Aceste reportaje sunt niște povestiri la prima mâină despre tânăra Americă în război, istorisite de un povestitor inegalabil. Jurnalism de calitate, da, dar și literatură de calitate.” (Kirkus Reviews)

„Dacă ați uitat cum a fost războiul, Steinbeck vă va reîmprospăta memoria. Genul acesta de scriitură este mereu actual.” (Chicago Tribune )

„Locotenentul urca încet dealul către pozițiile ocupate de germani. Ținea steagul alb deasupra capului, iar steagul era un prosop de baie. Mergea și se gândea la cât e de fraier. Practic, își pusese pielea-n băț. Seara trecută, când pledase pentru privilegiul
de-a urca dealul ca să încerce să-i păcălească pe friți să se predea, nu știuse cum urma să se întâmple treaba. Nu știuse cât de singur și expus avea să fie.” (John Steinbeck)

„Încordarea și altitudinea exercită efecte ciudate asupra omului. La peste 9.000 de metri, organismul e supus unor condiții la care nu e făcut să reziste. Omul respiră oxigen printr-un tub, iar ochii și urechile îi funcționează la presiune redusă. Nici nu-i de mirare, așadar, că uneori vede lucruri care nu există și nu vede lucruri care se află în fața lui. Au fost cazuri de mitraliori care au atacat nave de-ale lor sau care au tras rafale impresionante în văzduhul gol, crezând că au zărit o svastică.” (John Steinbeck)